Ziua mamei...

  Azi ar fi fost ziua mamei mele. Ar fi împlinit 72 de ani… Nu, nu e o zi tristă pentru mine. Ziua ei de naștere îmi aduce aminte de întâmplări fericite trăite împreună cu ea și cu familia mea. „Nori negri”, amintiri sumbre, mă bântuie când se apropie ziua când ea a plecat în „grădina de dincolo de nori”…

  Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat mama la această vârstă. Când a plecat, la numai 55 de ani, avea șuvițe albe, din ce în ce mai multe prin părul care, nici el nu mai era chiar atât de „roșu ca focul” ca odinioară… Dar... nu avea riduri. Oricum, cred că tot frumoasă ar fi fost…

  Îmi aduc aminte de zilele ei de naștere, de pe vremea când eu cu fratele meu încercam s-o surprindem în mod plăcut într-o astfel de zi. Fiind vacanța de vară, aveam tot timpul din lume. Chiar și bani pentru vreo felicitare (pe care, în funcție de inspirație, o scriam cât mai caligrafic), flori (din grădină) și… pregătirea mesei într-un cadru festiv. Voiam să-i surprindem expresia feței, bucuria ei când o debarasam de geantă și de alte bagaje și o așezam la masă. Gătită în mod special pentru ea. Nu trebuia să facă nimic, noi pregăteam dinainte totul, încă de dimineață, pe când ea era la serviciu: felul întâi, felul al doilea și, desigur, desert. Bine, fratele meu era baza, fiind mai mare, el decidea și ce anume să pregătim, dar o mână de ajutor dădeam și eu. Ș-apoi, cineva trebuia să spele și vasele, să rămână bucătăria „lună și bec”, că doar n-o puteam pune pe mami să curețe după noi taman de ziua ei. Tocmai asta era ideea, să fie o zi specială, să fie fericită, să se bucure și noi împreună cu ea, mai ales că tata sărbătorea în avans, cine știe pe unde...

  Nu pot uita cum se lumina mami la față când deschidea ușa și dădea cu ochii de masa încărcată cu de toate. Era cel mai prețios cadou pe care i-l puteam face. Urmau apoi florile, felicitarea și… servirea mesei. După, tot noi eram cei care strângeam masa, n-o lăsam să facă nimic. Și mami ne privea cu o lumină în privire și o dragoste pe care o simt și acum, asemenea unui curent, din creștet până-n tălpi...

  O altă amintire, așa... mai hazlie, îmi vine în minte tot dintr-o astfel de zi pe când se pregătea cu de toate să ducă la serviciu: un platou cu aperitive, roșii, castraveți, prăjitură (făcută din timp, cu o zi înainte)… Mai avea de îndulcit cafeaua proaspătă și de pus în termos pentru a rămâne caldă până la servire… Șervețelele, paharele din plastic sunt și ele puse în sacoșă… Să nu uite să ia pâine și apă minerală în drum spre serviciu, să nu le care și pe acestea de acasă. La o privire de ansamblu… totul era pregătit. S-a îmbrăcat cu ce-și călcase de cu seară, cămașa tocmai o lua pentru prima dată, fusta, săndăluțele… „A, ar fi bun și puțin deodorant!”, își zice ea în gând și merge la dulapul meu, îl deschide și dă direct peste cămașă cu spray-ul pe care-l nimerise primul, care era la îndemână. Dar… ghinion, cămașa rămâne mânjită cu spumă, căci mama, neatentă și grăbită cum era, nimerise spray-ul cu spumă pentru epilat… Mama se uită la cămașă și parcă nu-i vine a crede… Repede, dezechiparea, rapid la dulapul cu haine să vadă ce-ar putea lua în schimb…

  Dar... surprizele din acea zi nu se terminaseră încă... Căci la serviciu, pe când era pauză și colegele la masă, servindu-se, după obicei, din tot ce pregătise mama, una dintre colege, după ce sorbise o gură din licoarea neagră și aromată, se strâmbă și scuipă cafeaua… Mama o „îndulcise” cu sare… Ai de capul meu, mi-o și imaginez pe biata mami în toate culorile curcubeului, predominând roșul din obraji de rușine, nu știa cum să se mai scuze… Noroc cu cafeaua la plic de la non-stop și termoplonjorul care salvă situația… Oricum, acea zi de naștere a rămas de pomină, făcându-ne, chiar și peste ani, să zâmbim la amintirea ei...

  Ce-aș putea să mai adaug la ce-am scris, într-o astfel de zi, decât: „Mami, să știi că te iubesc și mi-e dor de tine!” Dar, sunt sigură că ea știe deja și fără să-i spun eu…