Ușa

  În sfârșit, s-a întâmplat inevitabilul… Căci, după atâtea deschideri în stil „a la Flutur”, ușa de la intrare a cedat… psihic. E și de mirare cum de a rezistat „eroic” atât de mult timp, având în vedere labele grele ale matracucului care insista să intre când avea chef, că doar era la el acasă, nu-i așa? Furtună...Taifun... Uragan... era un nume mult mai potrivit în loc de gingașul Flutur, zglobiu ce-i drept, dar nu prea delicat în ce privește comportamentul. Cel puțin, față de ușă… Dar, mai bine să vă povestesc…

  Era o zi obișnuită care, așa cum se întâmplă de obicei, nu anunța prin absolut nimic că ceva important era pe cale să se întâmple. Chiar scot afară de câteva ori matracucile și mă deplasez, în ritmul meu, ce-i drept, să închid ușa după ele, căci matracucul nu stă la discuții, gen „hai mai târziu, stai să mă ridic de pe scaun, ai răbdare până ajung la ușă…” Nuu, el dacă vrea să intre, se aruncă pe ușă și… gata, e înăuntru. Sau, dacă nu-i reușește din prima, își ia nițel avânt și, până la urmă, tot îi iese… Problema e că a învățat să intre singur, dar n-a învățat să închidă ușa după el. Noi i-am tot zis că așa ar fi politicos, i-am tot arătat cum se procedează, dar degeaba… partea asta nu l-a interesat... Ei bine, Flutur era deja înăuntru, dar zgaiba de Capucino, așa cum „mă poartă” de ceva vreme, vrea să intre doar după vreo zece minute. O mai fierb și eu nițel, să știe cine e șefa, căci, la cât mă poartă în ultimul timp, chiar merită un astfel de tratament… Dar, după câteva minute de zgâriat cu lăbuțele și plâns d-ăla, de zici c-am lăsat-o afară să moară de foame și de frig (ce să vă spun, a devenit o adevărată „artistă” într-ale prefăcătoriei, ăsta e adevărul), mă apucă mila și merg să-i deschid. Nu-mi reușește din prima și mai încerc o dată, timp în care matracuca crede că n-am auzit-o și concertează nițel cu mai multă duioșie. Trag de câteva ori de ușă, până reușesc să o „înduplec” să se deschidă. Cino o zbughește printre picioarele mele, nu cumva să mă răzgândesc și s-o las afară, după atâta concertare gratuită. Eu rămân, însă, la ușa care m-a nedumerit peste măsură… De închis, se închide, dar când vrei s-o deschizi... parcă ar agăța în ceva, rămânând blocată… Oricum, având în vedere ce tratament i-a aplicat matracucul în fiecare zi, era de așteptat că nu mai rezistă mult. Însă, momentul de a achiziționa o ușă nouă nu e tocmai cel mai potrivit…

  Rămânem în casă până vine Luci de la serviciu. Nu-i vorbă, puteam ieși prin spate, pe ușa care dă în terasă (curios! asta încă mai rezistă...), dar matracucile parcă au simțit că nu e momentul să-mi pună răbdarea la încercare cu cine știe ce alte pretenții, așa că nu le-a mai ars de alte escapade pe-afară. Când apare Luci, mai trag de câteva ori de ușă până reușesc să-i deschid. E clar că nu poate rămâne așa, musai să vedem de ce „suferă”, să încercăm s-o... „tratăm”. Mai ales că a doua zi ni se arăta și o ieșire la țară. Soțul meu, „mare meșter”, o desface și mie mi se pare că are atâtea „măruntaie”, de eram sigură că, atunci când va încerca s-o monteze la loc, îi vor rămâne piese pentru încă o ușă…

  După două ore, „pacienta” e tot în sala de operații cu măruntaiele scoase. Deja îmi imaginam cum, a doua zi vom pleca, lăsînd în ușă mătura, așa cum se procedează încă în unele sate, semn că gazdele nu-s acasă. Matracucile se plimbă cu nonșolanță printre șuruburi și piulițe, mirosind, adulmecând, întrebând: „Da’ aia ce-i, da’ aialaltă pentru ce-i?” Luci însă, le tot alungă de pe frontul de lucru, să nu-i modifice cumva ordinea pieselor, că apoi chiar că nu mai reușește să-i dea de cap și s-o pună pe-olaltă. Într-un final, a găsit piesa defectă, a înlocuit-o de la un alt dispozitiv găsit sub patul din bucătărie (ce noroc avem că nu aruncăm chiar tot ce se consideră că e stricat, în speranța că cine știe când a trebui)… și iată că, acum, ușa noastră funcționează chiar mai bine ca înainte. Luci își merită cu prisosință numele de „mare meșter”… Nu știm, însă, Flutur cât de „mare meșter” se va dovedi (dacă folosește același tratament...), până când „pacienta” noastră, acum sănătoasă, va suferi din nou, „brusc și subit”, o altă criză… psihică…

 

Eu chiar nu înțeleg ce are ușa asta, de nu se mai poate deschide...

 

 

 Măi, fată, dacă s-a dereglat, cum-necum, cumpără altă ușă, ce mare lucru...