După ciuperci

   Ciupercile… Mi-s tare dragi... și să le mănânc, dar și să le culeg… Sunt deja vreo șapte ani de când am fost ultima dată după ciuperci, prin 2016. Vai, atât de mult a trecut?…

  Socrilor mei le place foarte mult să umble prin păduri după ciuperci, așa că, într-o zi frumoasă de început de septembrie, m-am rugat de ei să mă ia și pe mine. M-am îmbrăcat corespunzător, mi-am luat și niște încălțări antiderapante, căci știam că, pe unde umblă ei, nu e rând de a purta sandale, ne urcăm în mașină și… „pe prihod, că largă-i larga”, vorba lui bunicu-meu. Pentru mine, nici nu contează unde mergem, pădure să fie… În sfârșit, ajungem la destinația aleasă, în principal, de mami (cei familiarizați cu poveștile mele, știu că socrilor mei le spun „mami” și „tati”, exact așa cum le spunea și soțul meu părinților mei pe când erau, încă, alături de noi). Ne dăm jos din mașină, primesc o pungă (pe care o bag în buzunar), ne facem rost de niște bote rezistente ca ajutătoare la identificarea ciupercilor (că doar nu ne-om rupe spatele, aplecându-ne la fiecare posibilă descoperire) și… ne afundăm în adâncul pădurii. Mami, aventuroasă din fire, când e vorba de umblat după hribe, parcă e într-o lume magică, uită de toți și de toate. Ne despărțim, fiecare luând-o cam pe unde îl taie capul, căci știm că ciupercile nu stau grămadă la un loc, așteptându-ne pe noi. Eu, nemaifiind cam de multișor într-o astfel de „libertate”, am de recuperat. Așa că încep să mă minunez, de una singură, de orice văd: „ia uite, un mușuroi de furnici! ni un melc, da’ ce mare-i! yupiii, o ciupercă tip „Puflea”, de când n-am mai văzut! ia uite și o ciupercă bolundă, da’ ce fain e înțolită!”… Și, zgâindu-mă când la una, când la alta, fotografiind cu telefonul ce mi se pare interesant (adică tot ce văd), înaintând, urcând, coborând, după cum era… calea pe care am ales-o, la un moment dat, ridic ochii să văd cam pe unde sunt. Recunosc că m-a apucat nițel frica, căci habar n-aveam unde mă aflu. În jur, nici țipenie de om, sunt doar eu și o liniște d-aia… liniștitoare, relaxantă, cu ciripit de păsărele, cu zumzăit de insecte, cu susurul pârâiașului care te îndemna la somn, căci mă aflam într-o vale. N-am semnal la telefon să dau de urma „haitei” mele, așa că nu știu cât m-am îndepărtat. Nici cam pe unde s-ar afla mașina, căci m-au „furat” minunile întâlnite, fiind mai preocupată să le adun în telefon, decât să-mi iau vreun reper. Și nicio ciupercă bună, punga fiind la loc sigur, în buzunar. O iau de-a lungul pârâiașului când, aud vocea lui tati: „No, da’ ai găsit ceva?” Ridic privirea și-l văd undeva sus, la câțiva metri de mine. „Nu, doar am reușit să mă rătăcesc…” îi răspund, vizibil ușurată. Urc până la el, cu greu, în patru labe, chiar gândindu-mă că, atunci când am coborât în vale, panta nu fusese atât de abruptă. Da’ parcă mai știu eu cum a fost… Nici bota n-o mai am, căci mă incomoda la… fotografiat...

  O luăm pe urmele lui mami. Tati o strigă pentru a identifica locul unde se află. Ne răspunde de pe un deal din apropiere, așa că încercăm să ajungem la ea. „Mamă, dar pe unde umblă oamenii ăștia!” mă gândesc eu, urcând în patru labe, că altfel nu se poate, coborând tot așa, dar cu spatele, ținându-ne de vreo rădăcină sau o creangă mai țeapănă, să nu ajungem mai repede decât am preconiza. Pe când suntem pe „dealul lui mami”, ea ne răspunde din altă parte, de pe un alt deal. „Dar cum o fi ajuns până acolo atât de repede?” îl întreb pe tati, plină de admirație. Ne hotărâm să nu o mai urmărim pe mami, căci n-avem nicio șansă, e prea rapidă, cel puțin pentru mine.

  În compania lui tati (care cred că se temea, totuși, să nu mă piardă iar), au început să apară în calea noastră și ciupercile mult dorite. Parcă eram din nou copil, în pădure, cu părinții mei, cu fratele meu… A fost o zi minunată, de care-mi aduc aminte cu mult drag…

  Acum câteva zile, mă sună mami: „Mergem după ciuperci, vii cu noi?” Știind cât de mult iubește mami astfel de drumeții, sunt sigură că, în situația în care sunt, nu s-ar duce unde i-ar trage inima și dorul, ba, mai mult, i-aș ține pe loc, așa că îi răspund, încercând să par veselă: „Nu, mergeți dumneavoastră, acuma, dacă a plouat, sigur veți găsi multe ciuperci! O să merg data viitoare!” 

 

O poză de demult cu mama mea, care și ea iubea astfel de drumeții...