Anosmia

  Nu am știut că aș avea vreo problemă cu mirosul, mai bine zis cu absența lui, decât prin octombrie lui 2018. Adică, până atunci, știam că sunt normală, atât cât poate fi cineva la un an după o operație de carcinom ovarian, mergând periodic la control din trei în trei luni și sperând, la fiecare set de analize, că totul este în regulă.

  Dar, să vă spun cum am descoperit că nu mai am miros... Deci, eram într-un sat cu niște prieteni și, ocolind pe uliță, niște resturi de bălegar, prietena mea zice: „Vai, dar ce tare miroase bălegarul ăsta!” Toți care trec pe lângă resturile „înmiresmate” au aceeași replică, chiar și soțul meu. Când îmi vine mie rândul... trec, dar nu simt niciun miros. „Mă, da’ sensibili mai îs ăștia!” mă gândesc eu. Chiar inspir nițel pe nas, că, na! tre’ să simt și eu „parfumul înmiresmat” de care s-a „bucurat” toată trupa. Nimic! Trag adânc aer în piept, inspir puternic... același rezultat... Deja un gând îmi încolțește în minte, dar îl alung repede, nu vreau să-mi fac atunci sânge rău și să-mi stric frumusețe de duminică din cauza asta; las’ că mi-oi face probleme după ce ajungem acasă, mâine, în timpul săptămânii... Acum e weekend și... tot nu pot schimba nimic, nu? Oricum, atunci a fost prima dată când am băgat de seamă că n-am simțul olfactiv la purtător.

  După ce ne întoarcem acasă, la câteva zile de la eveniment, încerc să fac niște teste cu parfumurile pe care le aveam în casă, cu ceva ulei de hamuri de-al lui Luci care știam că mirosea puternic a petrol. Acum însă... nimic. Tiiii! Chiar că mi-am pierdut mirosul... Dar unde, când? Cum? S-a întâmplat treptat sau dintr-o dată? Habar n-aveam. La un control, îi spun doamnei doctor care mă liniștește: „Asta-i de la chimioterapie, se întâmplă frecvent să-ți dea simțurile peste cap...” Eu însă, vin imediat cu replica: „Dar n-am făcut chimioterapie!” Doamna doctor nu știe ce să-mi răspundă...

  Trec așa doi ani până mă gândesc să-mi fac un control ORL. Adică, fac înainte niște gafe că...na! cum altfel? Într-o seară, neavând altceva de mâncare, îl întreb pe Luci dacă nu vrea să-i fac niște ochiuri. Ba vrea, cum să nu? Mă pun pe treabă, iau uleiul, torn nițel într-o tigaie, las să se înfierbânte și sparg trei ouă. Și, fiind eu în toiul activității, în exercițiul funcțiunii, vorba aia, numa’ ce-mi strigă Luci din cameră: „Da’ ce faci, murături?” Eu răspund că nu, încă sunt puțin ofticată, adică ce, își bate joc de mine? doar știe foarte bine ce fac, imediat e gata. Dar el năvălește în bucătărie: „Miroase a oțet în toată casa!” Mă uit la tigaie, mă uit la sticla rămasă pe masă, pe care scrie mare, să se vadă de la o poștă: OȚET. Pfii! Am pus oțet în tigaie, în loc de ulei... Și totuși, ochiurile arată foarte apetisant... Degeaba, nici matracucile n-au vrut să guste, le-am aruncat, ce puteam să fac?

  Altă dată, am un început de răceală. Ca să nu ajung la medicamente, mă tratez cu tot felul de leacuri, printre care și propolis. Dimineața, obișnuiesc să iau câteva picături înainte de a mânca și, pentru o eficiență maximă, nici nu mai folosesc zahăr, duc direct sticluța la gură. La fel am făcut și în dimineața aceea când mă grăbeam să merg la serviciu. Nici nu mai aprind becul în bucătărie, mă descurc cu lumina de la plită. Doar că greșesc (din nou) sticluța și, în loc de propolis, trag o dușcă din uleiul de eucalipt. Nici nu pot respira, mă înec efectiv și-mi dau lacrimile instant; cu greu îmi revin... Ei, dacă aveam miros, simțeam că nu e sticluța cu propolis cea pe care am dus-o la gură.

Gata, așa nu se mai poate! Prin vara lui 2020 îmi fac o programare la ORL. Adică, mi-era să nu fie ceva mai grav, vreo tumoră ascunsă, de aici și controalele atât de dese la trei luni, ca nu cumva să apară ceva în altă parte, cancerele astea ovariene fiind tare păcătoase. În timpul consultației, când îmi verifică nasul, dar și gâtul și urechile, îi spun medicului că am avut cu mulți ani în urmă, prin ultima clasă de liceu, sinuzită, cu niște dureri de cap de-mi venea, efectiv, să mă tăvălesc pe jos de durere, căci nu-mi treceau cu nimic; mi se cere să fac ceva raze, nu cumva să fie astupate sinusurile. Sunt de acord să le fac rapid, plătind, normal, căci voiam să știu atunci ce și cum, nu peste o lună, două, trei... Rezultatul este în regulă, dar mă descumpănește, căci eram sigură că asta ar fi fost cauza. Pe biletul de la doctor, la diagnostic scrie „anosmie” (consultând mai târziu DEX-ul, căci sunt o fire tare curioasă, aflu ce înseamnă: „diminuare sau lipsă a simțului mirosului”). Cer un bilet de trimitere pentru un RMN la cap, nu cumva să fie ceva ascuns pe-acolo, printr-un colț al materiei mele „creierale”, gândindu-mă la ceva leziuni, tumori, anevrisme sau cine știe ce... Da, știu, prea multe episoade cu „Anatomia lui Grey”, dar fie vorba între noi, totuși, câte lucruri nu am învățat de acolo sau din alte filme de acest gen: termeni medicali, proceduri cu denumiri complicate, boli rare (printre care și cea care s-a „îndrăgostit” deja de vreo doi ani jumate, de mine); chiar m-a întrebat un medic, pe când umblam să descopăr de ce anume sufăr, că am făcut, cumva, medicina?

  Ei bine, pentru RMN „la mansardă” am răbdare să aștept trei luni când mi-ar veni rândul să-l fac gratuit căci, între timp, am alte probleme pe cap, boala (cu care mă confrunt și azi) începuse să-și facă simțită prezența și să se accentueze simptomele până la a nu mă mai putea deplasa. Oricum, RMN-ul a ieșit bine, „mansarda” mea fiind în regulă, astfel că doctorii habar nu au nici ei, ce s-a întâmplat cu simțul meu olfactiv, cum de s-a dispersat în neant...

  Ei bine, nici să ai anosmie pe timp de pandemie (no, ni că mi-a ieșit o rimă) nu e un lucru cu care să te lauzi... Taman atunci umblam mai abitir pe la doctori să vedem ce s-a întâmplat cu picioarele mele de nu mai vor să călătorească împreună cu mine ca până atunci și, pe când trebuia să mergem la consultații sau la alte proceduri și analize, nu se intra în spital decât pe bază de declarații în care apărea și invariabil căsuța de completat cu Da sau Nu: v-ați confruntat, în ultimul timp, cu lipsa gustului sau a mirosului? No, ce să răspund afirmativ, că nu mai intram degrabă în spital, ba poate mă băgau și la izolare vreo două săptămâni... Așa că, răspundeam ceea ce trebuie, ca „să dea bine” la declarație, să-mi pot face procedurile și ce mai era nevoie.

  Acum, cu controalele oncologice stau bine, am trecut deja la 6 luni de analize periodice, cu poliradiculonevrita cronică stau la fel de bine, cu tratamente și ce mai e nevoie, doar anosmia a rămas cam la fel. Dar, după 5 ani de lipsă a mirosului, ce să faci... te obișnuiești și cu o astfel de situație. Parfumurile preferate mi le cumpără prietenele mele care-mi știu gusturile, m-am învățat să beau sau să mănânc ceva, dar să nu-i simt decât gustul, nu și aroma și, așa, ca un bonus, nu mă deranjează mirosurile neplăcute. Poate să stea lângă mine și cel mai jegos dintre jegoși, că nu mă deranjează absolut deloc. Când stăm acasă pe terasă și mai vine câte-un iz de la găleata cu îngrășăminte care urmează a fi puse în grădină, eu îmi continui neperturbată băutul cafelei sau, mă rog, ceea ce fac în momentul respectiv, fără să strâmb din nas ca o mofturoasă. Dar, să nu credeți că n-aș vrea să inspir și eu parfumul unei flori, aroma mâncării preferate, a unei cafele aburinde, mirosul de primăvară timpurie, de fân proaspăt cosit sau al unei roșii culese direct din grădină...

  Între timp, am descoperit că nu sunt singura care are această problemă, unii pierzându-și simțul olfactiv din cauza Coronavirusului sau a unei gripe puternice, pe când alții, din cauze necunoscute, la fel ca mine. Și când afli că tu nu ești unicul și irepetabilul sau, mai degrabă, „ciudatul” din cadrul unei familii sau al unui cerc de prieteni, parcă-ți mai vine inima la loc. Din când în când, subconștientul îmi joacă feste, parcă simțind un iz fin din parfumul preferat sau o lumânare parfumată. Atunci, Luci ia sticla de pălincă sau borcanul cu hrean să vadă: nu cumva mi-a revenit mirosul? După ducerea sticlei sau a borcanului la nas, simțind doar un iz de apă stătută, apare și concluzia: încă nu, mai așteptăm...