Opri-te, biloaie!

  În vocabularul meu nu există cuvântul „oprește-te!” Nici „stop!”, nici „stai!”, nici „hou!” Adică, atunci când Luci spune vreunul dintre aceste cuvinte, nu reacționez cum ar fi de așteptat, oprind orice acțiune pe care aș întreprinde-o în momentul respectiv, ci parcă intru în transă, nu aud nimic, nu văd nimic, nu spun nimic, ci continui neperturbată cu ceea ce fac. Parcă aș fi surdă la aceste cuvinte, sau, altfel spus, mă comport ca un somnambul. Cam așa am procedat și în povestea pe care o știți deja, cu pisica din cireș, cam așa se pare că procedez și în continuare. Dar… vă las pe voi să conchideți dacă nu-i așa…

  Într-o zi de vară, pe când încă aveam picioare bune, după ce vin de la serviciu, mă apucă hărniceala de a face curat în spatele terasei și a casei, spre vecinul din stânga. Aduc pe terasă și un sac de plastic în care să strâng buruienile smulse, îmi dau jos ochelarii agățați de un șnur la gât ca să nu-i sparg (pe atunci purtam ochelari doar pentru citit) și mă pun pe treabă. Și... cu gândul aiurea la câte-n lună și în stele, strâng eu la buruieni ce strâng până când apare și Luci de la serviciu… Îmi spune că nu se simte prea bine, pare că-l chinuie un început de răceală, nu-i sigur că n-ar avea și febră. După ce-mi dă „raportul”, mă părăsește pentru câteva minute, refugiindu-se în casă. Eu aproape terminasem cu buruienile, așa că mă cațăr pe marginea terasei și mă întind să iau sacul pe care-l lăsasem pe bancă, lângă niște ghivece cu flori. Aveam de gând să termin rapid și să mă duc să-mi „doftoricesc” bărbatul. Dar Luci revine curând și, văzându-mă ce vreau să fac, îmi spune: „Oprește-te, că-ți spargi ochelarii!” căci lângă sacul de plastic îmi lăsasem și ochelarii (ăia la care numa’ ramele costaseră un sfert din salariu, căci doar p-alea mi le-a trebuit). Calculez eu așa... din ochi, „simt” că e-n regulă, și trag în continuare de sac, fără să spun nimic. „Stai, nu mai trage, că-ți zboară ochelarii! Eu… nimic... „Hou! Stai! Stop!” mă atenționează Luci din nou, dar, văzând că nu sunt șanse să mă opresc, recurge la ultima „comandă” pe care o mai știa: „Opri-te, biloaie!” Ei bine, cuvintele par că mă izbesc în plină față și… curios, mă opresc. Expresia pe care o zisese Luci mi-e atât de cunoscută, de familiară, pot spune că am crescut cu ea, tatăl meu obișnuind să o folosească, în diferite contexte, mai mult sau mai puțin corecte. Trebuie să recunosc, n-o mai auzisem de ani de zile, o și uitasem dar, auzind-o acum, parcă ar fi fost rostită de însuși tata. Totuși, nefiind sigur că mă voi opri, Luci întinsese deja mâna să prindă ochelarii care au luat-o la fugă de parcă erau la întrecere și n-ar fi vrut să rămână în urma sacului. Și numa’ ce se aude un zgomot de sticlă spartă și Luci, nervos, începe să-mi țină o pledoarie de parcă eram la tribunal în sala de judecată: cum că eu nu știu să mă opresc când mi se spune, că de-aia l-a zgâriat și pisica pe care a salvat-o din cireș în primăvara trecută că, deși mi-a spus, nici atunci nu m-am oprit (ei, na! că trecem deja la fapte din trecut care n-au nicio legătură cu cazul de față), că nu știe cum să-mi mai spună când e nevoie să mă opresc… Eu totuși, nu înțeleg de ce s-a ambalat așa, căci ochelarii mei sunt întregi. „Dacă-ți spun să te oprești, de ce nu te oprești? N-ai văzut că-ți cădeau ochelarii? Din cauza ta, s-au spart două termometre…”

  Am avut nevoie de câteva explicații în plus ca să înțeleg. Adică, vrând să vadă dacă n-are febră, și-a pus la subsuoară nu unul, ci două termometre de-alea vechi, cu mercur, de pe vremea copilăriei noastre. Și, din cauza lipsei cuvintelor mai sus enumerate în dicționarul meu la purtător, întinzându-se să-mi salveze ochelarii, au căzut termometrele pe ciment și… zob s-au făcut. Ei, că a fost rândul meu să mă ambalez: de ce iese afară când își ia temperatura, când tre’ să stea pe un scaun liniștit și nemișcat ca o statuie pe soclu? De ce nu și-a pus termometru d-ăla electronic, că doară avem? Și, mai ales, dacă tot a vrut termometru cu mercur, de ce și-a pus… două? Ce, voia temperatură în dublu exemplar?

  Am făcut, bineînțeles, amândoi curat, căci pe acolo mai circulă și matracucile și… vă dați seama, n-ar fi fost de preferat să rămână vreo biluță de mercur pe ciment, să se lipească de nasul vreuneia dintre ele și să pățească cine știe ce…

 
La oricâte farmacii a căutat, Luci nu a mai găsit termometre cu mercur, pentru a le înlocui pe cele sparte… A mai luat unul electronic, deși d-ăla aveam deja, încă cu o... rățușcă. Dar, făcând curat în sertarul „cu nimicuri” am mai găsit, rătăcit, ultimul termometru cu mercur de pe vremea bunicii. Nu știu de ce ar crede cineva că ăla ar arăta temperatura mai bine decât cele electronice de acum. Dar, de câte ori își amintește de termometrele sparte, pe Luci îl apucă iar pandaliile la adresa mea cu „Opri-te, biloaie!” singura expresie la care se pare că reacționez...