Cu aproape 9 ani în urmă, într-o dimineață luminoasă (cel puțin pe dinafară) de mijloc de septembrie, mă întorceam acasă cu sufletul greu... După ce-mi făcusem analizele de sânge, ale căror rezultate urma să le primesc în ziua următoare pentru a ști cât de gravă este situația în care mă aflam și trecusem și pe la biserică pentru a mă liniști, măcar puțin, în drumul spre casă mă năpădiseră o mulțime de gânduri. Și, pentru a nu mă răzgândi, am sunat-o imediat pe mami să-i spun... că i-o dau pe Capucino și să o rog să vină după ea cât mai repede.
Capucino... micuța mea cățelușă la care țineam ca la ochii din cap, cea pe care o adusesem acasă în urmă cu un an și trei luni dintr-un sat în care nu o voia nimeni, „umbra” mea care mă urmărea peste tot... urma să i-o dau mamei lui Luci, soacra mea. Vă dați seama ce șoc trebuie să fi avut mami când am rugat-o să vină să o ia, căci așa știam că ajunge într-o familie unde ar fi fost iubită și aș fi putut să știu de soarta ei și chiar să o mai vizitez, câteodată. „Cum adică mi-o dai mie? Dar de ce? Ce s-a întâmplat?” mă bombarda mami cu întrebări. Știa cât de mult o iubesc, căci de câte ori nu spusese, pe când să plece de la noi, că o duce acasă și Luci îi ținea isonul, zâmbind: „Bag-o în plasă!” Și atunci interveneam eu, ținând-o strâns în brațe pe micuța mea Capucino: „Nu o dau pentru toți banii din lume... Aș intra în depresie fără ea...” Și acum, tam-nesam, gata, renunț la ea... Nu i-am spus motivul, ba chiar am insistat să vină după ea cât mai repede, atunci, în momentul ăla, dacă se poate... „Dar nu pot acuma, suntem la țară...” îmi zice ea, încă surprinsă. „Bine, atunci când vă întoarceți acasă! Știu că veți avea grijă de ea și că va fi la fel de iubită...” Și n-am lăsat-o pe biata mami până când mi-a promis c-o va lua ea, după ce se vor întoarce de la țară, peste cine știe câte zile...
A doua zi după-masă, cu analizele în plic, așteptam afară pe o bancă ora la care să intru la doctor. Îmi spusese să nu mai îmi fac programare, ci, după ce am rezultatele, să merg direct la el. Mai aveam cam o jumătate de oră până se deschidea cabinetul și eu stăteam cu plicul în mână, nehotărâtă. La un moment dat, nu mai rezist, ci deschid plicul, trebuia să văd ce scrie. Și... am văzut: dintre toate analizele, 9 erau încercuite, semn că nu erau bune. La ultimele trei, la care se specifica faptul că era vorba de markeri tumorali, unul dintre ei era 166,5, față de indicele de referință care trebuia să fie mai mic de 35. „No, că nu-i a bună...” îmi spun în timp ce privirea mi se încețoșează... Încerc să nu plâng, dar îmi este imposibil să mă abțin... În cabinet, doctorul îmi confirmă că e mai grav decât crezuse el inițial și, pentru că eu nu cunoșteam pe nimeni, niciun doctor la care să merg, mi-a spus că îmi recomandă el pe cineva, un specialist foarte bun de la Institutul Oncologic din Cluj. Am rămas înțeleși că-l va suna el pe doctor, iar eu îl voi suna diseară, să văd ce s-a rezolvat. Bineînțeles că toate acestea nu s-au întâmplat cu zâmbetul pe buze... Căci, cu toate că mai avea afară paciente care așteptau să intre la consult, doctorul a avut empatie față de mine și, mai ales, răbdare, încercând să mă liniștească, să mă încurajeze, spunându-mi că a avea cancer în ziua de azi nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în 11 ani de când îi spusesem că a murit mama mea, tot de această boală... Nici nu mai știu cum am avut puterea de a ieși din cabinet și de a nimeri drumul spre strada unde locuiam...
Ajunsă acasă, am luat acatistul Sfântului Nectarie și, plângând, am început să-l citesc. Așa m-au găsit socrii mei, mami cu tati, care se întorceau de la țară. Nu eram deloc pregătită să dau ochii cu cineva, având în vedere starea de deznădejde în care mă aflam... I-am văzut pe geam când au parcat mașina, apoi imediat am auzit telefonul sunând. N-am răspuns, eram prea speriată... În schimb, l-am sunat pe Luci, panicată: „Luci, au venit mami cu tati... sunt la poartă! Ce să fac?” „Du-te și deschide-le!” îmi răspunde Luci, blând. „Dar eu plâng, iar ei nu știu nimic!” „Păi, spune-le!” mă îndeamnă el. Bineînțeles că era la curent cu ce se întâmplase în ultimele zile și doar bunul Dumnezeu mai știa ce era și în sufletul lui. Cu atât mai mult pentru faptul că îi dădusem de ales, îi spusesem că, dacă vrea să divorțeze, să-și refacă viața, nu e nicio supărare, e liber să o facă. Nu știam ce mă așteaptă și doar nu era să rămână legat de... Nici nu m-a luat în serios...
Mi-am șters lacrimile și am ieșit afară. Ei au știut pe loc că s-a întâmplat ceva... Tati și-a făcut de lucru la poartă cu o lopată, în timp ce mami m-a urmat în casă. Plângând, i-am spus ce și cum.... Desigur că a șocat-o vestea asta, dar a încercat să se abțină și să mă încurajeze, să-mi spună de toate persoanele pe care le cunoștea, care avuseseră cancer cu mulți ani în urmă și acum sunt sănătoase. N-am mai adus vorba de Capucino care, biata de ea, nu înțelegea nimic din toate astea. Când să plece și am condus-o la poartă, tati încă mai astupa gropile din fața porții cu balastru. „Spune-i, Nistore, la fata asta, să nu mai plângă!” îl îndemna mami pe tati care nu știa cauza supărării mele. Dar tati și-a ascuns tulburarea și încerca și el, în zadar, să mă consoleze...
Trecuseră deja câteva săptămâni de la această întîmplare... Trecuse și șocul inițial, și operația care decursese în cele mai bune condiții, iar acum mă refăceam acasă la mami, până rezolva Luci încălzirea peste tot la noi acasă. Oricum, mami mă rugase să rămân la ei, pentru a putea avea grijă de mine și, cu toate că la început m-am opus, după ce m-am gândit mai bine, am ajuns la concluzia că n-are rost s-o mai supun pe biata mami la drumuri inutile și obositoare, până mă puneam, cât de cât, pe picioare, căci locuiam taman în capătul opus al orașului. Și așa, de când aflase, nu s-a mai dezlipit de mine, căci m-a urmat peste tot, luându-și chirie în Cluj pentru a-mi fi aproape înainte și după operație (le doresc tuturor o soacră ca a mea, căci s-a comportat și a acționat întotdeauna ca o mamă în adevăratul sens al cuvântului). Nici n-ar fi putut să aibă grijă de Capucino, așa cum mă gândisem eu inițial. Și, pentru că mi-era dor de ea, Luci i-a făcut baie și mi-a adus-o acasă la ai lui, întâlnirea cu ea, după două săptămâni de absență, fiind una extrem de înduioșătoare. Întrebând-o pe mami, cum de și-a dat seama că s-a întâmplat ceva în ziua aceea când au venit la mine și i-am ținut afară până m-am hotărât să mă fac „vizibilă”, mi-a zis: „Păi, părinții simt, au așa... ca niște antene care-i atenționează că ceva nu e-n regulă, că ceva grav se petrece...” Da, avea dreptate, mai ales că, înainte cu o zi, eram foarte hotărâtă să i-o dau pe Capucino...
La unul dintre controalele de la Cluj după operație (și au fost multe) doamna doctor oncolog la care eram m-a sfătuit să-mi iau o pisică sau un cățel, căci sigur mă va ajuta. Și a avut dreptate, Capucino, pe care o aveam deja, fiindu-mi un adevărat sprijin pe când rămâneam singură acasă, terapie în toată regula. Tocmai de aceea, între mine și Capucino există o legătură specială, ceva greu de explicat și de înțeles pentru cine nu este iubitor de animale sau nu are un animal de companie. Căci micuța mea Capucino a fost „terapeutul” meu care m-a alinat și m-a ținut departe de depresie în cea mai grea perioadă din viața mea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu