Nu cred că există vreo persoană care să nu fi auzit, măcar, de cafea, dacă nu a și devenit dependentă de ea. Licoarea aceea minunată, cu aroma ei aburindă, care-ți dă energie și te trezește dimineața... Sau, din contră, te ține treaz în nopțile în care ar trebui să dormi, dar nu-ți permiți, căci mai ai un curs de citit, un proiect de finalizat, dacă e posibil, pentru ziua de ieri (când 24 de ore ale unei zile nu-ți mai sunt de ajuns)...
Bineînțeles că și mama mea, la fel ca toată lumea (sau aproape toată lumea), consuma cafea. Încă de pe la 30 de ani, luând în considerare sfatul unui medic care-i spusese că are tensiunea mică, de unde și durerile de cap. Da, și tata bea cafea, dar la el mergea tare bine cu o țigară alături, astfel că în momentul în care s-a lăsat de fumat (pe considerentul: „Dacă tatica a putut, iaca, și eu pot!”), gata cu „slujba” de cafegiu. Și asta așa, dintr-o dată, ceva de genul: „zis și făcut”.
Nu mai știu ce fel de cafea se bea pe vremurile ceaușiste, din boabe adevărate ale arborelui cu același nume sau extrasă din cine știe ce plante sau chiar alimente, dar știu că era măcinată. Pentru a o pregăti, mama avea o cană smălțuită în care punea cafea, apă, apoi avea grijă să nu dea în foc pe aragaz. Știu asta, pentru că m-a pus și pe mine să „păzesc” recipientul cu licoarea dătătoare de energie. Doar că eu, fată „isteață”, când am văzut cafeaua că clocotește nervoasă, vrând să dea pe dinafară, m-am panicat și, în loc să sting aragazul sau să iau cana și s-o pun deoparte, am strigat-o repede să vină că „dă cafeaua în foc!” Normal că pe când a ajuns mama din capătul opus al bucătăriei, cafeaua mânjise întreg aragazul, nemairămânând nimic de consumat.
După '89, pe când dispăruse penuria de alimente și prin magazine se putea găsi cam orice, mama cumpăra „nes la cutie” (pe vremea aia, toată lumea numea cafeaua solubilă „nes”, indiferent de brand). Îmi plăcea s-o urmăresc făcându-și cafeaua în diminețile de weekend: lua o linguriță de cafea din cutia metalică, punea puțină apă fierbinte (doar câțiva stropi), apoi freca cu lingurița în ceașcă până aproape devenea o cremă... După ce încheia această procedură, turna restul de apă și, la urmă, adăuga o linguriță de zahăr. Oo, era o adevărată încântare s-o privesc pe mama în ritualul preparării cafelei, dar și a savurării ei, întotdeauna în bucătărie, înainte de a începe orice alte activități...
Eu nu eram consumatoare de cafea la acea vreme... De fapt, la 15 ani, cine să aibă nevoie de energie suplimentară? Dar, dacă venea acasă fratele meu cu vreun prieten sau coleg de liceu, știam să fiu o gazdă bună, preparându-i o cafea delicioasă, după modelul dat de mama în nenumărate rânduri. Și, cum orice început musai să fie memorabil, iată că într-o după-masă, vine Cosmin de la liceu cu Gabi, un coleg de clasă. Și dacă răspunsul lui la întrebarea mea cu referire la cafea a fost unul afirmativ (Cosmin nu dorea, că l-am întrebat și pe el), m-am apucat să-mi etalez talentele într-ale preparării acestei băuturi. În primul rând, am pus apă la încălzit pe aragaz într-o crăticioară, apoi am luat din binecunoscuta cutie metalică o linguriță de cafea, am pus-o într-o ceșcuță și, ajutându-mă de o linguriță, am amestecat sârguincios și cu nițică apă fierbinte pentru a produce acea cremă pe care obișnuiam s-o văd în ceașca mamei. Dar, oricât am amestecat, și de la stânga la dreapta, și de la dreapta la stânga, n-am reușit... „No, care-o fi cauza? Trebuia să pun mai puțină apă?” mă întrebam eu, uitându-mă în ceașca de pe masă. Oricum, eram deja de ceva vreme în bucătărie și, dacă mai stăteam mult, se evapora toată apa din crăticioara de pe aragaz... Sau riscam să plece musafirul înainte de consumație. Pun restul de apă în ceșcuța pe care o așez pe farfurioară, iau recipientul cu zahăr și o linguriță curată și mă prezint în cameră cu zâmbetul pe buze. „N-are zahăr, căci nu știam cât de dulce o vrei!” l-am anunțat pe musafir, după care mă așez și eu alături de ei. Gabi pune o linguriță de zahăr, amestecă în ceșcuță pentru a se topi, apoi ia o gură de cafea. Tușește puțin, moment în care mă gândesc: „Săracu', sigur e prea fierbinte!” Cei doi se iau la povești, timp în care Gabi, politicos ca întotdeauna, mai amestecă din când în când cu lingurița în ceșcuță („No, nu s-o fi topit zahărul?”), mai ia o gură de cafea, mai tușește puțin... până când, termină de băut întreg conținutul. Îmi mulțumește pentru cafea, punând ceșcuța pe masă. Eu mă și gândesc, foarte mulțumită de mine: „Uite că am pregătit, de una singură, prima cafea din viața mea! Și nici n-a fost cine știe ce filozofie...”
După plecarea musafirului, iau ceșcuța rămasă pe masă și o duc în bucătărie pentru a o spăla. Pe fundul ceșcuței... zaț de un deget de gros... Un gând îmi încolțește în minte: „Oare cu ce cafea l-am servit pe musafir?” După venirea mamei de la serviciu, are loc și dezlegarea misterului: pentru că îi dădea palpitații, mama schimbase nesul cu cafea naturală...
Gabi a mai venit la noi acasă cu Cosmin pe parcursul ultimului an de liceu. Bineînțeles că niciunul dintre noi n-a adus în discuție subiectul acelei cafea... atât de speciale... Dar nici nu l-am mai servit și nici el nu și-a exprimat dorința de a mai bea una preparată de mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu