Fratele meu... Legătura de sânge care nu dispare niciodată... Primul copil al părinților mei, venit la 10 luni de la căsătorie, exact la momentul potrivit... Deși, după spusele bunicii, ai mei s-au cam grăbit: „Ce v-o trebuit copil așa de repede, când îi de gătat casa?” Dar eu sunt de părere că a venit exact la timp, căci darul și binecuvântatrea lui Dumnezeu nu vine la comandă, când vrei tu, ci știe El când să-l trimită... „Cred că fetiță veți avea” li s-a spus la medic... Nu existau pe atunci ecografe performante sau alte teste care să specifice clar sexul copilului nenăscut, dar nici n-avea importanță pentru ai mei, ei se rugau doar să fie sănătos, apoi în rest... Dar, totuși, dacă vor avea o fetiță, să aibă și numele stabilit dinainte, să nu existe neclarități pe când va trebui înscris copilul în acte, astfel că s-au hotărât, de comun acord, în privința numelui: Carmen Georgeta. Da, așa o va chema pe fetița deja așteptată cu drag de întreaga familie. Însă, vă dați seama ce surpriză au avut cu toții, în frunte cu mama, când fetița s-a dovedit a fi un băiețel frumos și sănătos. No, că trebuie găsit alt nume care, musai să recunosc, i se potrivește tare bine: Cosmin-George.
A fost foarte iubit, fiind și primul copil, și primul nepot, și primul strănepot din familie. În special, bunica moșica (străbunica, mama lui bunicu') a jucat un rol foarte important, căci l-a alintat peste măsură, legănând pruncuțul, fie că trebuie, fie că nu. Apoi pune-te, dragă mamă, și leagănă copilul, de vrei să-ți mai doarmă... Dar și el îi iubea foarte mult pe toți din familie, în special pe mama. Păi, nu plecase el de acasă pe la doi ani să-i cumpere cadou de ziua ei? Și, după ce l-au căutat disperați cu toții, gândindu-se la cine știe ce grozăvii, copilul a ajuns acasă teafăr, fiind adus de miliție, tocmai pe baza informațiilor primite de la el, căci mama îl învățase să spună cum îl cheamă și unde locuiește. Vă dați seama, totuși, ce „minunată” zi de naștere a avut biata mama în acel an!
Pe când a ajuns la grădiniță, iubirea lui s-a extins și asupra colegelor de grupă. Astfel, venind odată mama după el, educatoarea i-a spus că fiul ei musai să pupe toate fetele, fie că vor, fie că nu, de cele mai multe ori, lăsându-se cu ceartă și plânsete din partea lor. A fost nevoie de intervenția mamei care i-a explicat lui Cosmin cam cum stă treaba cu fetele: nu tuturor le place să fie pupate, așa că mai bine să le lase în pace pe toate.
Trebuie să recunosc că, pe lângă iubirea pe care i-o port de-o viață întreagă, l-am admirat dintotdeauna pe fratele meu... Primele povești de la el le știu, căci el mi le-a citit. Apoi, să nu care cumva să se fi terminat vreuna prost, cum era de exemplu, „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești... Întotdeauna, dar întotdeauna trebuia salvat și puiul neascultător, cu toate că, de fiecare dată, salvarea diferea de la citire la citire, în funcție și de inspirația de moment a cititorului.
El era fratele care mă făcea întotdeauna să zâmbesc, oricât de tristă aș fi fost... care mă ducea la cele mai bune filme de la cinematograf, apoi la cofetărie... care știa cum să dreagă vreo boacănă, de multe ori încasând el pedeapsa în locul meu... El era cel care nu se supăra niciodată când jucam vreun joc, spre deosebire de mine, care pierdeam mai mereu... Oo, și ce idee să denumești un joc „Nu te supăra, frate!”, căci mi se părea imposibil să nu se supere cel care pierde... Apoi, el mereu avea ceva interesant de povestit de la școală, de la joacă... Și orice întâmplare, oricât de neînsemnată ar fi fost, știa s-o spună într-o formă amuzantă, mai ales când era vorba de vreo năzbâtie. Vara, după ce se întorcea de la pescuit sau de pe cine știe ce coclauri cu prietenii, cu toate că nu i se dăduse voie, vorba lui era: „Știu c-o să primesc bătaie, dar măcar m-am distrat!” Oo, atunci admirația mea era fără margini!
Pe când a mai crescut, a început să-l pasioneze arta culinară, făcându-și „ucenicia”... unde altundeva, dacă nu în bucătăria mamei... Astfel, s-a axat, pentru început, pe latura „dulcegăriilor” făcând, de obicei împreună cu vreun prieten, tot felul de experimente culinare, în urma cărora s-au mai sacrificat și ceva farfurii, tigăi sau cratițe. Pe acestea le găsea mama uitate pe sub pat, arse și arătând ca vai de ele, pline cu apă sau fără, căci apa se mai și evapora, între timp, până erau descoperite. Dar toate aceste experimente n-au fost în zadar, căci a ajuns să știe să facă absolut orice, indiferent că este vorba de mâncare sau vreun desert complicat.
Anii au trecut, unul câte unul, amândoi am crescut, ne-am întemeiat propria familie, dar relația noastră a rămas una specială. E normal, zic eu, doar ducem cu noi aceeași istorie, același arbore genealogic... În venele noastre curge același sânge și asta n-o poate șterge nimeni, niciodată... Iar acea replică, scrisă în adolescență pe o fotografie pe care i-am dat-o la final de liceu: „Sper să ne înțelegem tot atât de bine și mai târziu!” a rămas valabilă până în ziua de astăzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu