luni, 26 octombrie 2026

Balul Toamnei

  Zilele senine ale lunii septembrie plecară una câte una... Cu toate că amiezile erau calde și luminoase, pe când se apropia seara, gradele din termometre se împuținau și răcoarea își făcea simțită prezența. Sosi și vremea strugurilor și fiecare viță-de-vie din micuțul nostru univers avu cu ce se lăuda... Piersicile au fost și ele culese și, în fiecare zi, smochinul ne făcea poftă cu fructele lui dulci care se coceau rând pe rând... Și peste tot calmul și liniștea care păreau să domnească în grădină, plutea în aer o nerăbdare, un freamăt abia sesizabil, despre care nici nu prea-ți dădeai seama de unde vine și ce urmează să se întâmple. Căci, încă de pe la mijocul lunii, vrăbiuțele făceau plimbări lungi, atât în parcul din oraș, cât și în afara lui, prin pădurile din apropiere pentru a strânge cât mai multe informații și, desigur, pentru a aduce noi vești. Și zilnic, după o astfel de preumblare, erau întrebate de către locuitorii grădinii: „Ei, ce se mai aude?” cu același răspuns din partea lor: „Încă nimic, liniște și pace peste tot...” Până-ntr-o zi, când veniră tot într-o fugă, foarte fericite: „Gata, s-a dat startul de a începe pregătirile!”

  Între timp, madam Gutui Japonez îi povestea copilului-magnolie care nu contenea cu întrebările, dornic de a afla cât mai multe, despre marea sărbătoare care se apropia: Balul Toamnei. Micuțul trecuse deja peste acest anotimp cu un an în urmă, dar nu-și amintea prea multe despre asta. Așa că, acum, asculta cu cea mai mare luare-aminte poveștile mamei sale adoptive, povești magice, pline de farmec, așa cum doar copilăria ți le poate dărui. Și, atunci când madam Gutui Japonez îi puse, pentru prima dată, în mâinile-crenguțe paleta cu culori și pensule, copilul-magnolie nu mai putea de bucurie. Se uită în jur și de-abia atunci observă că toți aveau la purtător tot felul de pensule și bidinele și, nu în ultimul rând, paleta pe care-și pregăteau culorile, căci fără ele... Pentru a-l încuraja, mama lui luă pensula și, cu puțină miere amestecată cu turmeric, îi pictă delicat câteva frunze pe la poale. Vântul, însărcinat cu inspecția pregătirilor, taman atunci își făcu de lucru pe lângă el și, cu o adiere blândă și un zâmbet larg pe față, îi fixă culorile pe veșminte, apoi plecă mai departe, căci avea multe de... inspectat. Fericit, se privi cu admirație și-i observă pe ceilalți. Toți sunt extrem de ocupați să se picteze unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. „Ia fă-te mai încoace să te văd mai bine!” îi zice Bulgărelui de Zăpadă (alias Călin), Cireșul care lucra pe mai multe fronturi, căci toată lumea îi cunoștea talentul la pictură. Cu brațele lui viguroase, neprecupețind niciun efort, el folosește din plin cam tot ce are pe paletă, amestecând și combinând într-un mod unic și, totodată, minunat de la miere, turmeric, șofran, scorțișoară, până la caramel, ciocolată cu lapte, capucino, chiar și... cafea. Dar pe fiecare îl înveșmântează diferit, de parcă ar fi niște tablouri distincte, neasemuit de frumoase. Vișinul și Bulgărele de Zăpadă îi întorc serviciul și, chiar dacă nu au talentul Cireșului, fac treabă bună. Vița-de-vie folosește bidineaua pentru copilul-smochin de altădată, acum un tânăr minunat și sensibil, căci are frunzele mari și pensulele nu mai fac față. Tot la bidinea recurg și frații Piersici, stropindu-se, într-o bucurie de nedescris, unii pe alții, ba cu șofran, ba cu turmeric și miere, ba cu scorțișoară...

  Cu frică la început, apoi prinzând curaj din ce în ce mai mare, copilul-magnolie băgă pensula în turmeric și pictă cu mare atenție câteva frunze ale rochiei mamei sale, dantelându-le delicat cu șofran, scorțișoară și caramel. Voia ca madam Gutui Japonez să fie mândră de el, voia ca cele mai frumoase veșminte să fie ale ei, așa cum și le-a imaginat pe când ea îi povestea despre bal, despre invitați, despre rochii strălucitoare și pelerine maiestuoase...

  Și... gata! Pe când vântul verifică ultimele retușuri, se dădu startul începerii balului. Toți se privesc cu admirație și uimire, de parcă atunci s-ar fi văzut pentru prima dată, căci toți strălucesc, toți sunt de o frumusețe aproape ireală...

  Galant, Bulgărele de Zăpadă o invită pe madam Gutui Japonez la dans. Cu aur și argint în pletele-i fluturânde și îmbujorată din cauza emoției, ea valsează cu o grație desăvârșită și copilului-magnolie i se păru că este o zână, ca acelea din poveștile pe care i le citea mama lui înainte de culcare. Era mai mult decât își imaginase el, pe când i se povestea despre bal. Și rochia ei atât de minunată... Îi crescu inima de bucurie, amintindu-și că... Dar nu mai avu timp să-și ducă gândul până la capăt, căci se trezi prins într-o horă împreună cu tânărul Smochin, Cireșul, Vișinul și Vița-de-vie. Piersicii frați stăteau pe margine, cam țepeni în costumele lor (de frică să nu și le murdărească), privindu-i cu admirație pe cei care dansau, până au fost și ei prinși în horă, învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede... Vântul, amețit de euforia balului și, totuși, neuitându-și îndatoririle, se strecură printre invitați, întrebându-i cum se simt și poftindu-i la un pahar de must. O aromă de struguri și de castane coapte în jar învălui aerul. Vrăbiuțele sunt „de vină” pentru aceste ultime delicatese, pe care le-au adus, cu mare grijă, de prin peregrinările lor, special pentru această sărbătoare. Atmosfera este una de vis, toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles... Căci, deși același lucru se întâmplă an de an, de fiecare dată este altfel... unic... irepetabil...

  Madam Gutui Japonez, cu copilul-magnolie aproape de inima ei, îl întrebă ce simte acum, după prima lui „strălucire”. Și micuțul, cu un zâmbet pe chipu-i luminos, îi răspunse cu toată sinceritatea: „Simt o bucurie de nedescris, dar asta doar pentru că strălucim cu toții împreună!”

   

luni, 5 octombrie 2026

Eroul salvator

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni în adevăratul sens al cuvântului. Astăzi, din păcate, mai mult ca niciodată... Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Un astfel de erou am cunoscut și eu cu peste treizeci de ani în urmă, în persoana vărului meu (băiatul surorii mamei), un erou care s-ar fi pierdut ușor în mulțime dacă l-ai fi întâlnit în centrul orașului, de exemplu, dar care, în caz de pericol, nu a ezitat o clipă să acționeze... Căci, în viața reală, așa arată eroii... Dar, să vă povestesc...

  Eram în vacanța de vară și ne hotărâsem să mergem la Lăpușel la scăldat, o trupă de mai mulți băieți și fete, printre care și eu, fratele meu, verișorii din partea mamei... După ce am ajuns (o luaserăm la pas, pe o scurtătură pe care n-am fi îndrăznit să mergem dacă am fi fost numai noi, fetele), ne-am așezat catrafusele și, pentru a nu căra de acasă atâta greutate în bagaje, băieții s-au dus după apă, rămânând cu noi doar verișorul meu. Era cald, eram nițel obosite, dar apa ne atrăgea ca un magnet. Am luat din bagaje salteaua pe care am adus-o și ne-am pus plămânii la treabă. După ce am umflat-o, i-am dat drumul în apă și eu m-am așezat în fund cam pe la mijlocul ei, cu picioarele atârnând de-o parte și de alta. Cristina s-a aruncat pe burtă pe partea rămasă liberă, moment în care am alunecat amândouă în apă. Deși eram aproape de mal, apa era adâncă, trecea peste noi. Cristina, panicându-se, a început să se zbată, să dea din mâini și din picioare. Eu știam să înot cât să mă țin la suprafața apei, să nu mă duc la fund. Cum eram destul de aproape de ea, fără să mă gândesc, am ridicat-o de subsuori. Dar în spaima care o cuprinsese, s-a prins cu mâinile de umerii mei și m-a băgat cu capul sub apă. Neașteptându-mă la reacția asta, i-am dat drumul, căci începusem și eu „să beau” fără să-mi fie sete... Nu-mi dădusem seama, până atunci, cât de puternic poate fi instinctul de supraviețuire... Stăteam aproape de ea, dădeam și eu din mâini, tremurând, în spaima care mă cuprinsese și pe mine și... m-am pierdut, nu știam ce să fac, nu știam cum s-o ajut... Leon, vărul meu și fratele ei, care era și el în apă, dar mai departe, ne-a văzut, a înotat rapid până la noi și a prins-o cumva, pe la spate, de gât și a tras-o afară. Apoi, s-a întors și a adus salteaua pe care curenții au început s-o poarte pe râu în jos, îndepărtându-se din ce în ce mai mult. Eu am reușit să ies singură, căci v-am spus, știam nițel să înot. Dar să salvez pe cineva... se pare că nu era suficient ce și cât știam...

  Când s-au întors băieții, Cristina încă tremura, scuipând și tușind din cauza apei pe care o înghițise, în timp ce eu... mă simțeam extrem de vinovată pentru cele întâmplate. Eroul salvator le-a povestit ce s-a întâmplat, iar noi am fost certate pentru că ne-am aventurat așa, de capul nostru, ca niște adolescente nebune ce eram... Dar am meritat cu vârf și îndesat muștruluiala, căci adevărul este că verișoara mea s-ar fi înecat, dacă fratele ei nu ar fi fost de față...

  A trecut mult timp de atunci... Nu știu dacă eroul își mai amintește că, în urmă cu mulți ani, i-a salvat viața surorii sale. Spun asta pentru că un accident cerebral de acum câțiva ani i-a smuls amintirile din suflet. Leon a trebuit să învețe din nou să vorbească, să mănânce singur, să facă cele mai elementare lucruri pe care orice om le face mecanic, fără să se gândească. Dar noi n-am uitat. Pentru că, datorită lui, Cristina mi-a ținut lumânarea la biserică în ziua nunții mele, datorită lui, nașa mea de cununie este astăzi bunica fericită a unui băiețel de aproape trei ani.

  Eroii nu țin să aibă recunoaștere pentru ceea ce fac (sunt convinsă că vărul meu același lucru l-ar fi făcut și dacă ar fi fost vorba de o persoană străină). Nu au nevoie de elogii, de medalii, nici măcar de mulțumiri. Ba, mai mult decât atât, nu au nevoie nici măcar să-și mai amintească ei înșiși de binele făcut din instinct. Dar, cu siguranță, cei care au beneficiat de ajutorul sau de salvarea lor, n-au cum să uite...   

 
În concediu (2005) la Lacul Ursu (Sovata): cea cu colacul cel mai mare sunt eu...

Perdelele

  Încă de când făcuserăm mansarda în 2019 și casa noastră a intrat atunci la apă, la propriu (căci cu ploile din acea primăvară, tava...