Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,
El -mai singur decât tine și tot singuri ea și eu.
Oameni singuri, oameni singuri, dați-mi voie să vă strig
Că primiți singurătatea ca pe-un ultim val de frig.
Nu e nimeni în odaie, numai lucruri care mor
Și tumultul de afară și uitarea tuturor
Și la masă numai umbra singularului tacâm
Suntem toți atât de singuri că abia ne mai târâm.
Boala grea a-nsingurării a intrat adânc în toți
La părinți nu vin copiii, la copii nu vin nepoți
Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult și noi
Oameni singuri puși să piardă zi de zi câte-un război.
În cutiile poștale nu mai cad de mult scrisori
Doar taloanele de pensii și somații uneori
A murit și telefonul și când sună s-a greșit
Oameni singuri umplu puntea dintre pâine și cuțit.
Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem
În familia pierdută, cu iluzii vă mai chem
Omul singur la om singur se târăște pe pământ
Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.
Și nici moartea care vine peste noi nu mai e grea
Decât e singurătatea care seamănă cu ea.
Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să-mi arăți?
Că ai patru miliarde de adânci singurătăți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu