Castraveții

  Îmi plac mult castraveții. Și, pe cât de mult îmi plac, pe atât de puțin noroc am avut, de-a lungul timpului, la ei. Deși îi pusesem în fel și chip, de cum auzisem și noi că fac alții. Și totuși... anul trecut am avut privilegiul de a mânca din propria grădină un singur castravete. Bun și ăla, nu zic nu, dar... să nu se preteze grădina noastră la a produce castraveți „pe bandă rulantă” cum am tot văzut și la unul, și la altul? Așa că, anul acesta, ne-am propus să rupem șirul de ghinioane, lăsând „experții” să se ocupe de această treabă care se dovedea extrem de complicată...

  Prin mai, ultima lună a primăverii, după Orban (așa „am prins” de la bunica, că până atunci ar fi pericol de îngheț), ne-a adus mami de la țară 9 fire de castraveți. Căci mă plânsesem (iar) că cei pe care i-am pus, nici măcar unul n-a avut curiozitatea să iasă în lume de frica frigului, preferând culcușul cald din pământ. Și doar i-am pus așa cum îmi spusese frate-meu că l-a învățat bunica, după ce scoseseră colțișori, ținuți fiind în apă câteva zile. Eh, ce să le fac, e pierderea lor, dacă n-au vrut să vadă ce minunată era grădina în care s-ar fi născut... Ei bine, cei pe care ni-i adusese mami erau deja măricei, nici nu era sigură că s-ar fi prins. Ni i-a pus ea sub vișin, de-a lungul gardului, căci știam deja din anii trecuți că aceștia nu suportă soarele direct care-i pârlește, pur și simplu. Și, pe când mergeam în grădină cu Luci să udăm ceapa, usturoiul, roșiile, pătrunjelul și ce mai aveam noi pe-acolo, nu uitam de castraveți care, trebuie să recunosc, cu părere de rău, că s-au tot împuținat. Nu știu ce nu le plăcuseră la noi acasă, căci toate plantele noastre sunt foarte prietenoase și sociabile. Poate le duceau dorul celor pe care-i lăsaseră în solarul din care fuseseră expulzați și sufereau după căldura de acasă... n-aș putea să spun cu exactitate... Cert este că, zi după zi, observam cum mai abandonează unul... până au rămas doar trei. Și, pe când înfloriseră deja și mă gândeam cu bucurie la castraveții pe care-i vom mânca, am rămas doar cu doi (nu înainte de a ne recompensa cu un castravete cel care se hotărâse, în final, să ne părăsească și el).

  Deja ne luasem gândul de la castraveți, dar tot continuam să-i udăm pe cei doi rămași să-și țină de urât unul altuia. Și, dacă puneam zaț de cafea și coji de ouă roșiilor sau le răcoream cu zeamă bordeleză, același tratament îl primeau și ei, să nu fie cu supărare că am avea preferințe și am face diferențe între plante.

  Și uite-așa a trecut vara... Cei doi castraveți s-au întins de-a lungul gardului, dar, foarte curios, în direcții diferite, de parc-ar fi fost certați sau ceva de genul ăsta... Totuși, vișinul a fost cel care-i abordase, până la urmă. El era, de fapt, singurul în măsură să facă asta, de vreme ce sub umbra lui se adăposteau pe timpul zilei când căldura era covârșitoare. A făcut-o însă, atât de subtil și de „elegant”, încât nimeni n-a auzit vreo vorbă urâtă despre ei, căci așa se procedează la noi în grădină. Și, după ceva vreme (se pare că-i prinsese rușinea), numai ce l-au auzit, într-o zi, pe vișin: „Bravo, primul castravete! Țineți-o tot așa!” Bucuria a fost imensă, nu doar pentru ei, ci pentru toate plantele (și, desigur, persoanele) care formau micuțul nostru univers. Și, zi după zi, mai apărea câte un castravete în aplauzele tuturor. Căci reușita unuia reprezintă motiv de sărbătoare pentru toată lumea.

  E aproape mijloc de septembrie... Castraveții din alte grădini sunt demult puși la păstrare pentru iarnă, în borcane. Dar în fiecare zi merg să-i verific pe cei din grădina noastră. Îi laud cât de frumos au înflorit, le număr castraveții formați și mă minunez de cât de mari cresc pe zi ce trece. Da, deja este o certitudine: anul acesta voi mânca și eu castraveți din grădina noastră... Și zic bine, castraveți, nu castravete, adică unul singur, căci atât mâncasem până acum...