Mi-ai dat, Stăpâne, viața s-o trăiesc.
Nevrednic sunt de mare-Ți bunătate.
Trec anii tot mai seci, se risipesc
În inima mustind singurătate.
Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut
Să mă târăsc netrebnic rob în ceruri,
Să șterg de praf al îngerilor scut
Și Precistei să-i văd de giuvaeruri.
Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,
Ieșeam cu oile Prea Bunătății Tale,
Și pruncilor le-aș fi adus dulceață
Și lui Sân Petru îi coseam sandale.
Dar poate ăsta-i rostul meu, Stăpâne;
Să robotesc la oameni pe pământ.
Mereu s-aștept ziua de mâine
Ca pe o altă piatră de mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu