O poveste de demult...

  Am fost atât de impresionată de această întâmplare povestită de mătușa mea, sora mamei, în ceea ce-l privește pe fratele străbunicului, încât nu puteam să o ignor și astfel, să se piardă în negura timpului. Este și ea, o parte importantă a neamului nostru...

  Moșu’ Toader, cum a rămas în memoria familiei din partea mamei, apucând să-și vadă și o parte dintre strănepoți, s-a căsătorit de tânăr și a avut un singur copil, pe tatăl mamei mele. Copilul era deja mărișor, având în jur de 7-8 ani când tatăl a trebuit să lupte în al doilea război mondial. Asta s-a întâmplat cu toți bărbații din satul natal, apți de luptă, lăsând femeile singure, fără sprijin, încercând să supraviețuiască, ele și copiii lor, într-o realitate crudă și incertă, în plin război. Și numa’ ce, la un moment dat, nevasta primește o scrisoare de pe front, prin care i se dă de veste că bărbatul ei a murit. Nu doar ea primește această veste, ci multe alte femei din sat. Greu trebuie să le fi fost tuturor, desigur, dar pentru străbunica mea, mai slabă din fire, a fost un șoc mult prea puternic… Încerc să mă pun în locul ei, dar nu reușesc… Căci, la sfârșitul războiului, când sunt eliberați prizonierii luați de ruși, ea primește un al doilea șoc, care a „afectat-o”, psihic, pe viață: soțul ei apare acasă, împreună cu alți consăteni care fuseseră și ei declarați morți pe front. Și încă mai urmau să se întoarcă, pe rând, care cum puteau. Astfel, cei veniți erau asaltați de femeile care-și plângeau bărbații „decedați” în război: „Da pă omu’ meu nu l-ai văzut? Da’ dacă n-o murit și o fost luat și el prizonier și s-a întoarce acasă?” În fiecare zi, femeile așteptau „La cruce”, cum i se spune și acum la o răscruce de drumuri, unul dintre ele ducând spre sat, doar-doar li s-or înturna și bărbații lor…

  Deci, întorcându-se străbunicul, le spune celor de acasă că urmează să vină zilele următoare și fratele lui care, de asemenea, fusese luat prizonier de ruși… Și pe el l-au declarat mort, fiind plâns de nevasta lui și de cei doi băieți pe care-i aveau împreună. În acea perioadă foarte grea, ea a fost ajutată să răzbească, cum a putut și cât a putut, de către un vecin, un bărbat care reușise să scape de front datorită handicapului fizic pe care-l avea. Între timp, după trecerea perioadei de doliu, s-au apropiat unul de celălalt și acum trăiau împreună. Tocmai aștepta un copil de la acesta când străbunicul i-a dat vestea că bărbatul ei, pe care-l credea mort, urma să se întoarcă și el acasă în curând. Vă dați seama ce a fost în sufletul acelei femei la auzul unei astfel de vești. Cu toate că îl jelise și ținuse doliu după el, crezându-l mort, totuși, în situația în care se afla, se temea de mânia lui. Cerându-i ajutorul, cumnatul îi spune că nu o poate adăposti la el acasă, căci acela ar fi primul loc în care ar căuta-o. Cuprinsă de panică, nemaiștiind ce să facă, lasă băieții la neamuri și fuge în satul vecin, la o soră de-a ei, unde și naște, tot un băiat. Fratele străbunicului se întoarce, după cum era de așteptat, chiar a doua zi de la plecarea ei și află cele întâmplate în lipsa lui. Nu se desparte însă, de nevastă, ci decide să o ierte și să o primească înapoi acasă, dar fără copilul nelegitim. Așa că, ce să facă femeia? Trimite scrisoare la Ploiești la un frate de-al ei care nu avea copii și-i spune ce și cum. De cum a primit scrisoarea, acela a pornit-o imediat, împreună cu nevasta lui, spre satul soră-sii pentru a lua copilul și a-l crește ca și cum ar fi al lor. Femeia se întoarce, spășită, la familia ei. 

 După ani și ani, băiatul, înfiat de unchiul și mătușa lui, devine medic și, coincidență sau nu, fratele lui moșu’ Toader trăiește și ajunge să fie tratat chiar de acest doctor, copilul nevestei sale…

 

În lipsa unei poze cu moșu' Toader sau cu fratele lui, pun una cu tatăl mamei mele, bunicul Traian