Solo era deja în familia noastră de vreo lună și jumătate, dar parcă era la noi dintotdeauna, atât de bine s-a acomodat cu toate. Mira, cea care la început fugise de el, ajunsese să-i fie cea mai bună prietenă. Și, bineînțeles, ca o adevărată profesoară ce era, l-a învățat cam tot ce știa ea, chiar și să sară gardul, căci nu degeaba o poreclisem: „gimnasta familiei”. Și oricine trecea prin fața casei noastre, se oprea o clipă măcar, să-i admire pe cei doi mioritici, unul mare (timida Mira) și unul mic (puiuțul Solo) care se hârjoneau în curte.
Într-o zi, Luci se întorcea cu Solo de la veterinar. Ca să mai lungească drumul, transformându-l într-o binemeritată plimbare, o luaseră prin cimitir. Acum, abia așteptau, și unul, și altul, să ajungă acasă, fiind obosiți amândoi, când... calea le-a fost tăiată de doi bărbați. Luci s-a oprit, timp în care unul dintre ei i-a spus, foarte încântat, tovarășului său: „Am găsit hoțul! Ți-am spus eu că-l găsim!” Apoi, pentru mai multă siguranță, l-a întrebat: „Ăsta-i?” Celălalt, puțin nesigur pe el, i-a răspuns: „Da, ăsta pare a fi…” Luci, nemaiputând înainta, blocat fiind de cei doi indivizi și suspectând că ceva ciudat se întâmpla, l-a tras pe Solo mai aproape de el. Bărbatul care fusese încântat, cică, de găsirea hoțului, deschide discuția cu o întrebare: „De unde ai câinele ăsta?” și vrea să-i smulgă lesa din mână. „Nu te privește!” se smucește Luci. „Ba să fii sigur că mă privește!” îi replică individul. Apoi, continuă: „Zilele trecute s-a furat un pui de mioritic și, foarte suspect, taman acu’ apare aici prin zonă… Deci… ia zi, de unde ai câinele?” Riscând să fie bănuit de furtul unui patruped, Luci se hotărăște să-i spună proveniența: „De la domnul Filip!” „Nu-i adevărat!” se rățoiește individul, vizibil enervat. Și continuă, pe același ton: „Toți câinii lui Filip au trecut prin mâna mea. Domnul aici de față a cumpărat unul dintre ei și i-a fost furat.” Omul întinde iar mâna după lesă, timp în care Solo, între picioarele stăpânului său, începe să mârâie… Luci încearcă să-și păstreze calmul: „Or fi trecut prin mâna matale, dar nu ăsta. Pe el n-ai avut cum să-l vezi…” Dar tipul pare că nici nu-l mai aude pe Luci, atât e de pornit. „Sună-l pe Filip!” îl somează el. „Eu n-am nicio problemă, sună-l tu!” îi replică Luci, deja iritat și el, uitând pronumele de politețe și luându-l la „per tu”. Individul, cu ochii la câine, formează numărul: „Bună ziua, domnu’ Filip! Am o problemă, că altfel nu v-aș fi deranjat: unul dintre mioritici, cumpărat de un domn, a fost furat și am dat de urma lui… Da, în cimitir… Dar băiatul care-i cu câinele (și-l întreabă pe Luci cum îl cheamă), zice că-i al lui, că dumneavoastră i l-ați dat… Da’ n-are cum să fie adevărat, că toți câinii au trecut prin mâna mea…” Bărbatul așteaptă câteva secunde, după care își cere scuze că l-a deranjat și închide, băgându-și telefonul în buzunar. Apoi, dându-se din fața lui Luci, îl lasă să treacă, zicându-i celuilalt: „Nu-i ăsta, mă, câinele! Băiatul a zis adevărul…”
Și… asta a fost tot… Bine, în privința a ceea ce s-a întâmplat a fost tot, căci acasă, după ce Luci mi-a povestit experiența prin care tocmai trecuse, m-am speriat… Gândurile mi se învălmășau prin cap: cum poți acuza pe cineva pe stradă, fără dovezi? Cum adică, ăla de cumpărase puiul de mioritic, nu-și cunoștea câinele? Căci se putea vedea ușor că acesta era atașat de stăpân, nu se putea întâmpla asta într-o zi-două, de vreme ce era la noi de mai bine de o lună… Dar… dacă șeful ar fi fost ocupat și nu ar fi putut răspunde atunci la telefon? Dacă cei doi n-ar fi stat la discuții să lămurească problema și l-ar fi luat pe Solo cu forța? Of, bine că s-a terminat și, mai ales, bine că a fost cu happy-end pentru noi... Căci, nu știm nici până în ziua de azi, dacă omul își recuperase câinele ce i se furase...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu