Eroul

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Ci sunt persoane care se pierd ușor în mulțime, oameni obișnuiți, cu problemele lor (ca fiecare dintre noi), cu rate la casă și copii de crescut, poate chiar și cu un pahar în plus la vreo petrecere, dar care, în caz de pericol, acționează fără a se gândi prea mult… Căci, în viața reală, așa arată eroii…

  Întâmplarea pe care vreau să v-o împărtășesc se petrecuse prin anii 2000, într-o după-masă obișnuită de lucru. Oamenii munceau în fabrică, fiecare în departamentul lui, așa cum făceau zi de zi, în timpul săptămânii. La secția de turnătorie, muncitorii tocmai se pregăteau de pauza de masă când Petre, un bărbat la vreo patruzeci de ani, căzu jos ca secerat și începu să se scuture. Îl apucase o criză de epilepsie, o boală pe care nici el nu știa că o are. Colegii sunt șocați, rămân înlemniți, uitându-se la el, neștiind ce să facă. Acesta își înghițise limba și începuse deja să se învinețească. Secundele se târăsc una câte una, reducând șansele celui aflat în plină criză, la supraviețuire. La scurt timp, fără să se gândească prea mult, Gheorghe, unul dintre colegi intervine, strigând panicat la ceilalți: „Țineți-l, mă, de mâini și de picioare!” în timp ce el se repede către cel căzut și scuturat ca de friguri și încearcă să-i descleșteze gura. Un podar, gras și cam indiferent, așa cum era și în viață, zice pe un ton neutru: „Lăsați-l, că ăsta moare, îi gata de el…” (stau acum și mă gândesc: dacă era el în locul lui, ar fi avut, oare, aceeași reacție?) Gheorghe nu-l bagă în seamă și, apucându-l de gura încleștată, îi bagă degetele pe după limbă, trăgându-i-o afară. Tot e sânge pe mînă și plin de răni, căci, Petre, nefericitul epileptic, avea în gură numai niște colți, în locul dinților.

  Între timp, apare și Salvarea, chemată de ceilalți colegi. Personalul auxiliar de pe mașină, după ce-l examinează pe Petre și-i dă îngrijirile necesare, îi spune lui Gheorghe: „I-ai salvat viața, căci ar fi murit asfixiat, dacă nu-i scoteai limba…” Apoi, pune pacientul pe targă, îl suie în ambulanță și-o pornesc în grabă spre spital.

  După ce trece concediul medical și Petre se întoarce la serviciu, acesta se duce țintă la Gheorghe, îl pupă și-l îmbrățișează, spunându-i: „Mulțumesc că m-ai salvat!” Gheorghe însă, îi zice: „Stai liniștit, am făcut ce ar fi făcut oricine în situația asta…” Dar de atunci, de fiecare dată când își intersecta privirea cu a lui, Petre simțea că ochii i se umezesc fără voie… Căci Gheorghe nu mai era colegul lui, era omul căruia îi datora viața… Era un erou...