Licoarea lui Bachus...

  Am fost crescuți, eu și fratele meu cu ideea că alcoolul este un lucru rău.  Adică, dacă te obișnuiești cu el și încerci să evadezi, cu ajutorul lui, din realitatea care nu-ți convine, la un moment dat, el devine periculos atât pentru tine, cât și pentru cei din jurul tău. De ce spun asta? Pentru că, în exces, alcoolul te face „să-ți bei mințile”, să nu mai reacționezi ca un om normal, să nu mai fii tu însuți. De aici discuții, certuri, violență… Nu spune nimeni să nu bei un pahar-două, să te simți bine în familie, cu o mână de prieteni, la un moment dat, mai ales dacă este o ocazie deosebită de sărbătorit. Dar să nu devină un obicei zilnic, căci de la un pahar, se ajunge la două, apoi la trei și… până să realizezi ce se întâmplă, gata, nu mai ai scăpare!

  S-a întâmplat de două ori în viața mea să mă amețesc, începând cu pălinca și finalizând cu licoarea lui Bachus. Ba, dacă o mai pun la socoteală și pe cea de la patru ani, de trei ori. Dar aia a fost involuntară, căci, fiind ziua de naștere a cuiva din familie (a mamei, cred), s-a „lăsat” cu mâncare, musafiri și toate cele necesare unei petreceri. Ei bine, fiindu-mi sete la un moment dat și vrând să beau și eu ceva (nu tărie, să ne-nțelegem, căci aveam patru ani), m-am dus la masă și am luat primul pahar (de fapt, păhărel) la care ajungeam și… gâl, gâl, gâl! până să reacționeze ai mei, o dată i-am dat drumul pe gât în jos. Pălincă d-aia de-a noastră tare, din Maramu’ de… mere, prune, habar n-am, căci nici acum nu sunt în stare să le deosebesc. Asta n-ar fi fost nimic, dacă în noaptea aia nu ar fi trebuit să vegheze mami la căpătâiul meu, cu comprese cu apă rece și cu lighenașul lângă mine, de rău ce mi-a fost… Toate astea mi le-a povestit mama, căci eu nu-mi mai amintesc… O fi reacția de la alcool?!

  A doua oară, am fost „nițel” mai mare, deja căsătorită recent. Era iarnă, tocmai ne întorsesem de la țară, din satul natal al soacrei mele, unde fusesem în vizită la rude. M-am întors cu o răceală de nici nu puteam respira și hârâiam ca o locomotivă stricată. „Hai că am eu un leac să te scap de răceala asta, cât ai bate din palme!” zice socrul meu, foarte sigur pe el. Puteam să-l contrazic? Nu puteam, de fapt, nici nu aș fi fost în stare, așa că m-am pus în bucătărie pe un scaun, cu tona de șervețele la îndemână. Tati începe experimentul. Când vede mami cantitatea de… „medicament” pe care îl prepara în ibricul de făcut cafea, îl atenționează că e cam… prea mult pentru cât aș fi putut eu duce. „Las’ că îmi fac și mie, că parcă mă gâdilă și pe mine ceva în gât!” o liniștește tati. Când pălinca se înfierbântă, o îndulcește cu zahăr, pune și nițel piper și, după ce se răcește puțin, golește din ibric într-o ceșcuță și mi-o dă cu indicațiile de administrare. Iau ceșcuța și… gâl, gâl, gâl! din nou, pe gât cu ea. Uăi, da’ tare poate fi! Mă arde pe gâtlej și, pe măsură ce coboară, pe unde trece simt că iau foc. Dar… foarte ciudat, nu coboară în picioare, cum m-aș fi așteptat, ci face cale-ntoarsă și nu se oprește până ajunge în vârful capului. Toți așteaptă reacții din partea mea. Eu? Pe cât de repede mi-a urcat medicamentul la „mansardă”, pe atât de repede am simțit că nu mă mai țin picioarele. Nu știu ce mi se întâmplă, mă apucă plânsul, mă îneacă tusea și-mi curge nasul de zici că a uitat cineva robinetul deschis. „Vreau la mami!” scâncesc eu, femeie în toată firea. Luci mă ia în spinare și „hârca-hârca”, cu mine în spate, scâncind după mami, nu se oprește până în cameră unde mă așază pe pat. În bucătărie, aud discuții aprinse între mami și tati. Într-un final, ajung amândoi la concluzia că, probabil, „medicamentul” trebuia administrat cu apă. De atunci, tati povestește, oricui vrea să îl asculte, cum și-a „îmbătat” el nora. Dacă, cumva, sunt și eu de față, am o culoare dintr-aia de pătlăgică bine coaptă, vă dați voi seama din ce cauză...

  A treia și ultima oară a fost când licoarea lui Bachus mi-a cam venit de hac. S-a întâmplat tot acum mulți ani, într-un septembrie. Frate-meu împlinea un anumit număr de ani de la căsătorie. Cred că era într-o sâmbătă, căci mă pregătisem să fac compot de piersici. Aveam spălate borcanele și tocmai mă ocupam de fructe când mi-am amintit ce zi este. Îi spun lui Luci și taman atunci îmi vine ideea (eu și ideile mele!) să mergem să-l felicităm. „Las’ că până diseară, am timp destul să termin cu compotul…” îmi spun și, lăsând toate baltă, o luăm la pas o casă mai încolo să ne punem ideea în practică. La frate-meu, mai era un prieten de față, pe lângă o atmosferă veselă, de sărbătoare. Ne-am lăsat și noi antrenați în discuții, la un pahar cu vin de coarne. Cum nu mâncasem încă nimic în acea zi, licoarea magică a lui Bachus nu s-a lăsat prea mult rugată să-și facă de cap. Nici n-am simțit vreun pericol, căci parcă aș fi băut suc. Dar un singur pahar a fost suficient ca, după ce am ajuns acasă, să nu fiu în stare să-mi continui treaba începută înainte. „No, două ore, la somn cu tine!” îmi zice Luci, ajutându-mă să ajung în pat. Până seara, compotul a fost pus în borcane și dustuit, dar îmi tot băteam capul cu „problema” din timpul zilei: cum poți să te amețești de la un pahar de… „suc”?

  De atunci, am evitat să mai iau, în caz de răceală, medicamentul-minune al lui tati, căci alt efect în afară de a mă ameți, nu are, cel puțin la mine. Și nu mai beau nimic pe stomacul gol, mai ales deliciosul suc de... coarne..