În vacanță...

  Începusem povestea vacanței noastre încă de acum mai bine de o săptămână, dar o răceală venită pe neașteptate, nu mi-a permis să mi-o scot din cap, rămânând acolo până acum...

 

  Întotdeauna, după vacanță, mă redresez tare greu. Întâi, mă apucă nostalgia după berzele care ne-au părăsit, luând-o spre sud, în țările calde... Apoi, melancolia, încercând să păstrez, atât cât pot, vie imaginea a ceea ce am trăit în acele zile minunate care s-au terminat, aruncându-ne, fără milă, înapoi în viața cotidiană și în rutina de zi cu zi. Cred, sincer, că ar fi nevoie de câteva zile în plus, pentru a-ți reveni din „euforia vacanței”. Căci, nici în acest an, nu se face excepție de la acestă regulă...

  Dar, mai bine să vă povestesc cum a fost vacanța noastră, cât încă mai visez la ea… Având încă în minte experiența de anul trecut, când tot familionul am fost plecați pentru trei zile la Oncești, fără a mai purta grija matracucilor care s-au „distrat” cum au putut și ele, fără noi, anul acesta ne-am gândit să nu le mai lăsăm singure acasă, de capul lor. Nu, nu le-am luat cu noi, nici nu le-am dus la vreo grădiniță canină, să sufere de „sindromul abandonului” (căci, la câte au avut pe cap, cu plecarea noastră, numai asta le-ar mai fi lipsit, și nouă la fel), ci le-am lăsat în grija unei persoane iubitoare, obișnuite, cât de cât, cu ifosele lor, adică cumnata mea, sora lui Luci. Punând la punct acest aspect deosebit de important, ne-am mai întârziat o zi cu o problemă ivită pe neașteptate, așa cum se întâmplă, de obicei, taman înainte de vacanță, când ești pe picior de plecare: înfundarea chiuvetei din bucătărie. Noroc cu soțul meu care este „mare meșter”, priceput la toate și care a rezolvat problema, luându-i o zi, ce-i drept, dar lăsând casa și matracucile în regulă, pe mâini bune.

  Astfel, marți dimineața, după alte câteva opriri prin oraș, cu catrafusele în portbagajul mașinii, am pornit-o spre vacanța mult-așteptată, cu inima ușoară. Nu ne făcusem un plan exact a ceea ce urma să vizităm, unde anume să mergem, mai ales că „la pas”, nu prea se mai poate, cel puțin din partea mea. Însă, am văzut în ultimii ani că vacanțele neplanificate, spontane, ies cel mai bine. Luci, sătul de condus, nu avea de gând să mergem prea departe, așa că ne-am hotărât să reedităm concediul de acum 4 ani, axându-ne pe ceea ce ratasem atunci. Cu acest gând, prima oprire a fost la Ocna Șugatag. Pentru că era 29 august, deci majoritatea vacanțelor terminate deja, am găsit cazare pentru o noapte (căci, atât ne hotărâsem să stăm) la pensiunea Mariana. De aici, Luci îmi reamintește frecvent așa, ca o glumă, chiar și după întoarcerea acasă: „Să nu-mi scoți ochii când mă întrebi de Mariana, că și tu ai fost de față!”

  A fost o zi super, căci, după ce am rezolvat cu dormitul în acea noapte, ne-am dus la Băile Vechi, desigur, pentru o baie sau, mă rog, mai multe. Era deja după-masă, pe la ora două, dar tot am prins vreme destulă pentru a ne bălăci în apa sărată. Eu, de-abia la a doua baie, mi-am dat seama cam cum stă treaba cu apa asta, cum să fac să nu mă-ntoarcă cu dosu-n sus, căci parcă eram cu toții niște dopuri de plută… plutitoare. Chiar și rochița costumului de baie plutea în jurul meu, de parcă eram într-o continuă rotire… de nu mai încăpea nimeni pe lângă mine; dar am rezolvat-o foarte „elegant”, cu două noduri uriașe de-o parte și de alta. Vârful degetelor de la picioare atingeau fundul bazinului, astfel că făceam niște pași grațioși de balerină, simțindu-mă ușoară-ușoară, senzație pe care, cu problema medicală din ultimii ani, nu credeam c-o voi mai simți. Nu-mi venea să cred și nici să mai ies din apă, de frică să nu pierd senzația asta. Spre seară, a început să se înnoreze, așa că ne-am pregătit de plecare. Eram deja în drum spre mașină când a început să picure și, în camera primitoare a „Marianei”, când ploua deja de-a binelea. Vă dați seama cam cum am dormit în noaptea aia după ce apa sărată ne-a stors de energie...

  A doua zi dimineața, ne-am continuat drumul și… vacanța. Era înnorat, dar fără să fie frig, o zi perfectă de călătorie, fără căldura înăbușitoare din zilele precedente. Am făcut o pauză în Leordina unde am luat micul-dejun (în mașină), apoi nu ne-am mai oprit până în Vișeu de Sus, la pensiunea familiei prietenei mele (mama micuților mei finuți). Fac o poză din parcare cu pensiunea și o trimit prietenei mele, împreună cu mesajul: „Ghici unde suntem acum!” Am fost norocoși că am găsit o cameră liberă, fără rezervare, căci în perioada asta e cam plin de turiști dornici de drumeții și de locuri noi de vizitat. A doua zi venea și prietena mea cu familia, urmând să plece cu toții la mare. Vorbind la telefon, chiar și-a exprimat părerea de rău că nu ne vom întâlni, căci în următoarea zi aveam de gând (mai mult eu) să ajungem la Iași (aveam un fix, cum că vreau să vizitez Iașul). Ne-am tot gândit și răzgândit și, după ce am ajuns la un anumit acord cu Luci, îmi sun prietena: „Ok, mai rămânem o zi în Vișeu să ne plimbăm cu Mocănița și ne întâlnim mâine după-masă la pensiune.” În urmă cu patru ani, lăsasem pe data viitoare o astfel de plimbare. Se pare că acel moment venise, fiind un fel de „acum ori niciodată”, căci nu știu când se va mai ivi o ocazie de a ne petrece concediul în această zonă și am zis că, măcar o dată în viață, musai să călătorim cu Mocănița, trenul amintirilor. Cu acest gând, ne-am dus la gară și Luci a luat bilete pentru următoarea zi, la ora 10. Gata, o s-o facem și pe asta! Gara era schimbată față de ultima noastră vizită, părea mult mai mică, asta din cauza căsuțelor tradiționale din lemn, toate alcătuind un fel de „muzeu al satului”. Pentru că primisesem „ordine de sus” că vom mânca la pensiune, ne-am mai perindat prin oraș, am mai cumpărat ceva cadouri pentru copiii cu care ne vom întâlni în următoarea zi, eu mi-am luat, printre altele, și o muzicuță la care să am ce zdrăngăni după întoarcerea acasă (ceea ce se și întâmplă, de altfel), apoi ne-am întors pentru „îndeplinirea ordinelor”. Le mulțumesc, încă o dată, pe această cale, părinților prietenei mele, niște oameni deosebit de calzi și de primitori, ca, de altfel, majoritatea maramureșenilor.

  În dimineața următoare, tot o zi înnorată și puțin mai rece ca ziua precedentă, căci seara mai plouase o tură bună, ne pregătim de călătoria magică cu Trenul amintirilor. Musai să vă spun nițel de ce trenul ăsta e atât de special și de ce voiam neapărat să nu ratăm o plimbare de acest gen: Mocănița Maramureș este o cale ferată forestieră, ultima activă din lume, circulată de locomotive cu abur, care transportau lemn din zonele montane (și acum am văzut, în gară, vagoane încărcate cu lemn). Este o cale ferată istorică, cu utilaje care au fost construite cu peste o sută de ani în urmă. Călătoria în scop turistic, efectuată cu material rulant istoric, are loc pe Valea Vaserului, până la stația Paltin și înapoi, într-o atmosferă încântătoare. Toate aceste informații le-am găsit în pliantul cu „Mocănița Maramureș, Trenul amintirilor” luat de Luci de la casa de bilete. Dar călătoria propriu-zisă a fost cu mult peste ce ne-am imaginat noi, citind în pliant. Căci, la fiecare cotitură, cu fiecare kilometru parcurs agale, ni se înfățișau în fața ochilor niște peisaje desprinse parcă din basme… Locomotiva care scotea aburi groși pe „nas”, învăluind-o ca într-o manta cețoasă, ireală, de poveste, făcea, când și când, „Hu-huuuuuuu!” și ecoul nu se lăsa mai prejos, răspunzându-i subțirel: ”hu-huuuu!” auzindu-se pînă hăt departe, dispersându-se în munți. Din spate o urmau vagoanele, unul câte unul (în al patrulea eram și noi), ultimele fiind fără geamuri, doar acoperite, dacă erai dornic de senzații mai tari...

  Am făcut două opriri, prima de vreo 15 minute, timp în care se putea merge la baie și servi cafea, ceai, ciocolată caldă, plăcinte, gogoși… Având în vedere că mă chinuisem puțin să urc în tren, cu ajutorul lui Luci, nu m-am dat jos decât la ultima stație, unde urma să stăm cam o oră și jumătate. Acolo, la Stația Paltin, se putea servi masa de către cei care-și cumpăraseră bilet cu prânzul inclus sau, dacă nu, puteai să-ți cumperi ce dorești. Noi mâncaserăm înainte de călătorie, plus câte o gogoașă la prima oprire, așa că nu ne era foame. Dar ne-am bucurat și de peisajul de poveste, și de spectacolul oferit de câțiva tineri înveșmântați în straie de sărbătoare, și de soare, și de aerul curat de munte… Drumul înapoi a durat tot cam două ore, întreaga călătorie ținând cinci ore și jumătate. Dar a meritat întru totul, mai ales că în timpul călătoriei am avut parte de o minune (cel puțin pentru mine): în compartimentul de alături, un fluture minunat se hotărâse să se plimbe și el cu trenul, așa că o bună bucată de vreme l-am avut ca vecin de compartiment. Vă dați seama ce fericire pe capul meu, căci știți cât iubesc eu fluturii…

  După-masă, când ne-am întors la pensiune, prietena mea sosise deja cu familia, așa că ne-am bucurat de companie și de prezența copiilor încântați și ei să ne vadă. Am petrecut o după-masă minunată, întreruptă nițel de ploaie. Dar când ne-a împiedicat pe noi o ploaie să ne simțim bine? Și, mai ales în prezența prietenilor noștri și a copiilor pe care nu-i mai văzusem de vreo două luni? Luci chiar m-a întrebat: „Oare de ce mă simt atât de bine?” „Păi, când ai alături prieteni și oameni minunați, nu ai cum să nu te simți bine…” a fost răspunsul meu.

  În următoarea zi, ultima din vacanța noastră și prima din vacanța prietenilor noștri, am pornit-o împreună până la Ciocănești unde ne-am despărțit, ei luând-o spre Iacobeni, iar noi spre Vatra Dornei. Nu ne-am mai oprit, ca altădată, să ne plimbăm prin parc, să urmărim veverițele, căci am vrut să ajungem și la Colibița să vedem lacul, „marea de la munte”. Prietena mea îmi spusese că, dacă avem ocazia, să nu-l ocolim și a avut dreptate. Ajungând la Colibița, ne-a uimit lacul care este, de fapt, unul artificial creat prin acumulare de Barajul Colibița. Dar este superb și merită să nu treacă neobservat, mai ales că stațiunea turistică care înconjoară lacul atrage, an de an, turiști dornici de drumeții, de natură și de frumos.

  După ce ne-am minunat îndeajuns de frumusețea lacului și a zonei, după ce ne-am făcut suficiente poze, dovadă a trecerii noastre și prin acest loc, am pornit-o mai departe spre casă. Totuși, mai aveam de atins un obiectiv înainte de terminarea vacanței: să vizităm Casa Memorială a lui George Coșbuc, pe care o ratasem în urmă cu patru ani. Atunci, „vizitându-l” pe Liviu Rebreanu, nu-l mai apucasem și pe dragul de Coșbuc, muzeul închizându-se la ora șase. De data aceasta însă, am avut noroc, ajungând în jurul orei cinci după-amiază, când am intrat în micuța căsuță devenită muzeu. Musai să spun că, dacă ești dependent de aventuri, dacă ești dornic de senzațional, atunci nu ești genul care să viziteze un muzeu, indiferent de care, căci nu te va impresiona cu nimic, ba chiar te vei simți dezamăgit că ai dat banii pe bilet. Să intri într-o casă în care a trăit o personalitate pe care o admiri, a cărui operă te „atinge” la fiecare citire sau recitire, să vezi obiecte care au aparținut acelei persoane sau familiei lui, cărți în ediție valoroasă din biblioteca personală sau scrise/traduse de el, manuscrise, scrisori, tablouri, fotografii ale acestuia în diferite etape ale vieții, singur, cu familia sau cu alte personalități ale vremii… e ceva ce nu se poate explica în cuvinte, doar simți… Știu, acum, datorită tehnologiei, poți vizita interiorul oricărui muzeu on-line, dar te asigur că nu e același lucru… „Aterizând” într-un alt timp, calci tăcut, „în șoaptă”, păstrezi liniștea și încerci să cuprinzi cu privirea, dar și cu sufletul, tot ceea ce ți se înfățișează în fața ochilor... Asculți vocea melodioasă a muzeografului, o fire deschisă, care povestește cu plăcere, dar și cu pasiune, despre viața poetului, recitând, totodată, o mulțime de poezii… Recită, desigur, și El-Zorab, dar nu poate continua, căci ochii mi se inundă de lacrimi, așa cum mi se întâmplă de fiecare dată cu această poezie…

  După mai bine de o jumătate de oră, avându-l, încă, în minte, pe Coșbuc și pe al lui El-Zorab, o luăm nostalgic spre casă, având „la bord”, mulțumirea și bucuria unei vacanțe care, vrem-nu vrem, se apropie de final… Dar ce vacanță reușită!

 

O poză cu Trenul amintirilor, Mocănița... o plimbare de neuitat...