Somnoroasa pacientă...

  În ultimul timp, de fiecare dată când mă internam în spital, fie la Cluj pentru tratamentul cu imunoglobuline, fie în orașul meu la Recuperare medicală, mă întorceam acasă cu o poveste frumoasă de viață. Încercam să țin minte astfel de povești, căci cele mai multe erau triste, cu boli, cu decese ale persoanelor dragi… oricum, nimeni nu ajunge la spital de bine ce-i este... Și fiecare venim cu un trecut în spate, cu tot felul de întâmplări fericite sau mai puțin fericite… Pe acestea încercam să mi le scot din minte și, de cum mă întorceam acasă, mă puneam să le scriu pe cele cu final fericit, pe cele amuzante…

  De data aceasta, însă, m-am trezit singură în salon. Același salon în care fusesem și ultima dată la recuperare și chiar același pat, doar că fără colegă. Doamna Maria cu care împărțisem camera în ultimele două dăți și cu care trebuia să o împart și acum, nu mai putuse să vină, renunțase în ultimul moment. Și uite-așa rămăsesem fără colegă de cameră, doar eu și cu mine, cum s-ar zice…

  Totuși, în prima zi, nu am fost singură, cel puțin până după-masă, căci doamna de pe patul alăturat care trebuia să se externeze, era de undeva de la țară și nu putea să vină după ea cineva din familie decât mai târziu. De cum intrasem în salon cu personalul medical aducându-mi bagajele și m-am așezat, fericită că voi dormi în același pat ca data trecută, doamna (nici nu știu cum o cheamă și, spre rușinea mea, nici nu am întrebat-o) a exclamat: „Vai, nu putea să vină doamna asta drăguță mai repede, să o fi avut pe ea ca și colegă de salon?” „No, lăsați, că n-a fost chiar așa de rău nici cu cealaltă colegă…” îi replică asistentul.

  Până după-masă, pe la ora cinci când a plecat, a reușit să-mi povestească de cealaltă pacientă a salonului, colega ei timp de 11 zile, eu fiind deja curioasă în legătură cu ea. În ultimii 5 ani și, mai ales, în ultimii doi, de când mă internez pentru tratament la fiecare trei luni, am dat peste o mulțime de colege de salon dar, trebuie să recunosc că toate au fost de treabă, fie că erau tinere sau în vârstă. Deci, ce colegă putuse nimeri doamna, de a rămas marcată, ca să zic așa? Și doamna nu s-a lăsat rugată, abia a așteptat să-mi povestească: ea și colega ei s-au internat, așa cum se obișnuiește, de obicei, la Recuperare medicală, în aceeași zi. Pentru început, are loc consultația de către doamna doctor, se fac formele de internare, trebuie semnate o grămadă de acte, se specifică, în funcție de boală, ce medicamente se iau de acasă, pentru a putea începe și continua și în spital un tratament recuperator și medicamentos eficient și util pentru pacient. Colega doamnei mele povestitoare, întrebată fiind de doamna doctor dacă ia ceva medicamente acasă, a răspuns negativ, nu ia niciun tratament. Ok, i s-a prescris medicamentația și tratamentul de recuperare cu fizioterapie, exerciții, masaj kinetoterapeutic... Internarea, având loc dimineața, se beneficiază de toate procedurile medicale, încă din prima zi de spitalizare. Toate bune și frumoase; doar că, începând deja de după-masă, doamna respectivă părea obosită și, cu toate că a și dormit, părea să nu-și revină din această oboseală. Ei, te gândești că e trezitul mai de dimineață pentru a ajunge la spital, drumul, emoțiile până are loc internarea, toate acestea pot obosi pe cineva, mai ales dacă e suferind și, în prima zi, există tendința de a dormi mai mult, chiar și în timpul zilei. Dar și în a doua zi, părea că vrea să doarmă mai tot timpul. Când venea kinetoterapeuta să meargă la proceduri, trebuia să tragă de ea să o trezească, deoarece dormea. Când era la masaj sau la fizioterapie, iar adormea. Când era gata și trebuia să plece ca să lase loc altei paciente, trebuia trezită, căci iar dormea. În salon, colega ei era ca și singură, nu avea cu cine scoate o vorbă, căci cealaltă pacientă… dormea. Măi, mai doarme omul, mai ales de la o oboseală cronică, dar nu așa… non-stop… Trecuseră deja câteva zile și toată lumea observase că ceva nu-i în regulă cu această pacientă. Până într-o zi când, venind doamna doctor în vizită, întreabă, după cum era și normal, ce se întâmplă de doarme atât de mult. „Stați că vă spui eu, doamna doctor!” nu se mai rabdă colega ei: „Doamna doctor, în fiecare dimineață, înainte de tratament, își scoate pungile cu medicamente de acasă și ia, mai din toate: că ăla-i pentru stomac, că altu-i pentru inimă, că unu-i pentru ficat, că altu-i pentru fiere, că unu-i de dureri de picioare…” Prinsă cu mâța-n sac, cum se spune, pacienta somnoroasă nu are ce face și scoate vreo patru pungi cu medicamente. Doamna doctor o apostrofează: „Dar nu v-am întrebat frumos, în prima zi, dacă nu aveți ceva medicamente pe care le luați, de obicei, acasă? Să nu vă mai dăm cumva, de același fel sau altele diferite care se bat cap în cap cu ale dumneavoastră și să pățiți ceva… ? No, astea se confiscă, vi le dăm când plecați acasă!” A sigilat pungile în fața ei și le-a dus în birou, urmând să le primească la externare.

  În următoarea zi, dimineața, asistentul vine cu procedurile obișnuite de luare a tensiunii, a saturației de oxigen, a pulsului și temperaturii și iar o prinde pe doamna noastră cu o pungă cu medicamente… Este anunțată doamna doctor și i se confiscă temporar și această pungă. Trec deja câteva zile în care pacienta noastră se pare că tot are o poftă mare de somn și iar trebuie să tragă de ea toată lumea, ba la fizioterapie, ba când are de luat medicamentele, ba când vine masa… Și, după cum era de așteptat, în altă dimineață, iar este „prinsă” că ia medicamente care nu-i erau prescrise… Deja nervoasă, doamna doctor vine în salonul cu pricina și o ceartă pe pacienta cu apucături ciudate. Își permite să-i caute în bagaje și mai găsește încă două pungi. Verifică ce medicamente mai are și găsește vreo trei feluri de somnifere cu denumiri diferite, plus ceva medicamente care, luate, dădeau o stare de somnolență și pe prospect era specificat să se ia doar seara, înainte de culcare. Nu era de mirare că dormea tot timpul…

  Cam asta este povestea somnoroasei paciente... La plecare, după cum i se spusese deja, i s-au înapoiat toate pungile cu medicamente, vreo șase la număr, cu specificația că nu-i sunt de folos, cele de pe rețetă ar fi suficiente pentru boala ei. M-a distrat, ce-i drept, această poveste, dar am și înțeles de ce se enervase doamna doctor: de pacienți, cât timp sunt în spital, răspund cei în grija cărora se află, a personalului medical cu tot ce reprezintă el: medici, asistenți, infirmieri, brancardieri… În cazul în care un pacient pățește ceva, se caută cauza, iar dacă este vina vreunui angajat, acesta va plăti într-un fel sau altul, chiar penal, dacă greșeala este gravă. De aceea, este importantă cooperarea tuturor, atât medici, cât și pacienți... Dar cel mai greu este să lucrezi cu oamenii… Și, atâta timp cât pacientul nu are prea multă carte, ba, mai mult, este și „căpos” și ia medicamente de capul lui sau că-i spune lelea Floare din capătul satului că „o luat un bumb care tare bine i-o făcut, că n-o mai doare nimic”, lupta împotriva prejudecăților este de două ori mai grea...