Cadoul...

Asta-i pentru tine, frate!

  Fratele meu este un tip super! Optimist, plin de viată, cu un deosebit simț al umorului și, desigur, cu mult bun-simț… foarte iubitor și dedicat familiei… Poveștile lui sunt întotdeauna interesante, ca să nu mai zic de... amuzante… Încă de când era mic e așa și mă bucur că, în această privință, a rămas neschimbat. Și tocmai despre asta vreau să vă povestesc, despre o întâmplare de-a fratelui meu, de când avea doar câțiva anișori. Eu încă nu existam pe atunci, nici măcar în fază de proiect...

  Era ziua mamei, 11 iulie, când fratele meu s-a hotărât să meargă să-i cumpere un cadou. Avea doi ani și două luni… Casa era încă în construcție, nu existau garduri și mama, după ce venise de la serviciu, se pusese să spele niște haine afară, peste drum de casa noastră, unde era un robinet cu apă. Cosmin, fratele meu, a găsit o pungă mare, s-a apropiat de locul unde spăla, a anunțat-o că merge să-i cumpere cadou de ziua ei și, după ce a primit din partea mamei  aprobarea, adică „Bine!”-le mult-așteptat… dus a fost (mamei nici prin cap nu i-a trecut că fiul ei va trece la fapte).

  Copilul știa exact unde vrea să ajungă, știa oarecum drumul, fusese de  nenumărate ori duminica, cu mami și cu tati: în parc. Acolo erau o mulțime de tarabe cu tot felul de dulciuri, baloane, păpușele, mașinuțe… sigur va găsi ceva frumos pentru mama lui. Doar era ziua ei, nu? Dar, brusc, își dă seama că… nu are bani. Ei, sigur o să-i dea cineva, când o să-i spună că e vorba de cadoul pentru mami a lui. A luat-o prin cimitir, pe strada 1 Mai, prin Centrul Vechi, până a ajuns pe podul de peste Săsar… Acolo s-a oprit... El plecase de acasă după-masă, pe la ora șase; până a ajuns aproape de parc, trecuse destul de mult, drumul îl obosise, a început să-i fie foame, să-i fie frică și… s-a pornit pe plâns. Astfel, a atras atenția unei femei care trecea pe acolo: ce caută singur pe stradă un copil atât de mic? Unde i-or fi părinții? S-a apropiat de el și l-a întrebat cum îl cheamă. Mama îl învățase, încă de când rostise primele cuvinte, să-și spună numele și unde locuiește, așa că acum, nu s-a lăsat rugat, ci a îngăimat printre lacrimi, peltic și lălăit, numele și adresa. Bineînțeles că doamna habar nu avea ce vorbise copilul… Dar, nu-l putea lăsa singur, dacă voia să treacă strada și dădea o mașină peste el? Așa că, ce putea să facă altceva decât să-l ducă la Miliție…

  Acasă, lucrurile erau pe jar, cum se spune… Începuse deja să se întunece… Unde era copilul? „A zis că merge să-mi cumpere cadou…” „Cum de l-ai lăsat să plece?” „N-am crezut că vorbește serios…” cam ăsta a fost dialogul între tata și mama care plângea disperată, frângându-și mâinile. L-au căutat întâi acasă, crezând că se joacă pe undeva și o fi adormit. Sau, curtea fiind în șantier, să nu fi pățit ceva, să nu fi căzut pe undeva și să nu poată striga… Constatând că acasă nu e, tata s-a urcat pe motocicletă și a luat-o prin cimitir, în timp ce mama și bunicii îl căutau pe străzile dimprejurul casei.

  Fiind deja noapte, cu toții s-au întors acasă fără vreun rezultat. Erau obosiți și speriați… Dar, nu bine se hotărâseră pe ce străzi să-l mai caute, când, se trezesc cu mașina Miliției care le aduce copilul… Doamna care-l găsise, nu se îndurase doar să-l lase și să plece, ci stătuse și ea până s-au dumirit cei de la Miliție unde locuiește băiețelul. Acesta se mai liniștise, primise și de mâncare, chiar s-a jucat cu organele de ordine și, după ce l-au descusut, au înțeles, în final, cum îl cheamă, unde locuiește și ce căuta singur prin oraș. Predând copilul în mâinile părinților, le-au spus să nu-l certe că era tare drăguț și, faptul că știa cum îl cheamă și unde locuiește la doar doi anișori, era de admirat… Oricum, i s-a spus și copilul a înțeles că niciodată nu are voie să mai plece singur undeva...

  Cosmin avea deja vreo cinci ani când, mama, scoțându-l de la grădiniță, educatoarea îi spune: „Vai, fiul dumneavoastră ar trebui să se facă scriitor… Are o imaginație tare bogată... Astăzi le-am cerut copiilor să povestească o întâmplare din viața lor și Cosmin ne-a zis o poveste tare năstrușnică, cum că s-ar fi pierdut pe când era mic și că l-ar fi adus cei de la Miliție acasă… Chiar are o imaginație bogată!” Mamei îi trece un fior pe șira spinării când își aduce aminte, dar își revine repede și-i spune educatoarei: „Nu este doar o poveste… Cosmin chiar s-a pierdut și chiar l-a adus Miliția acasă…”

  Ei, pot să mă pun cu fratele meu când e vorba de făcut cadouri? Deși, nu cred că mami ar fi apreciat încă un astfel de cadou...