Vă mai amintiți de „cântecelul matracucii” pe care i-l cântam lui Capucino, timp în care matracucul se flendura pe stradă cu Luci la o plimbare binemeritată? Și, în timpul ăsta, matracuca habar n-avea de nimic? Am zis eu atunci că nu știu cât om mai putea-o noi păcăli doar cu atâta și, mai apoi, cu niște „extra-suplimente”care au început s-o rotunjască la modul cel mai serios. Ei bine, a venit momentul în care matracuca nu se mai mulțumește cu nimic, dându-și seama că ceva dubios se întâmplă când Luci închide ușa. Căci ușa a căpătat un nou înțeles, nu cel din proverbul „Când se închide o ușă, se deschide o fereastră”, ci „Când se închide o ușă, se deschide o” … altă ușă (cea de la poartă, desigur). Dar, să vă povestesc cum au decurs lucrurile și cum am creat un precedent foarte pe placul matracucii (și nu numai).
Într-o zi aveam poftă de niște clătite. Și, pe când mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, cu caietul cu rețete și cu ingredientele gata pregătite (nu fac zilnic, așa că am nevoie de… îndrumare), apare Luci de la serviciu. Matracucile, amândouă fericite nevoie mare, îl întâmpină cu cel mai mare entuziasm. Și, oricât ai fi de cătrănit, când vii acasă și ești așteptat cu atâta nerăbdare și fericire de către… familie, parcă-ți trece toată supărarea și oboseala. Așa se întâmplă și când vine Luci acasă. După ce ne salutăm, după ce matracucile primesc și niște recompense (cele mai bune sunt cele primite de la el, asta e, trebuie să recunosc), Luci pregătește terenul pentru ieșirea cu… Flutur (știți voi, până nu-i trece cheful, euforia de moment). Eu deja „focăleam” clătitele, așa că-l întreb, precaută: „E nevoie, cumva, de cântecelul matracucii”? Vorbim codat, căci, după cum v-am avertizat și altădată, nu putem să rostim cuvântul „plimbare” în fața lui Cino. „Nu, doar o să închid ușa”, zice Luci, închizând-o, fiindcă, până atunci, rămăsese deschisă. Dar nici Capucino nu-i de ieri, de azi și deja știe, căci s-a întâmplat de atâtea ori, când se închide ușa, Luci cu Flutur dispar pentru o vreme, cu siguranță, se flenduresc, cât se poate de fericiți, pe stradă. Singuri, fără ea… Așa că a fost suficient ca ușa să se închidă și matracuca să înceapă să cânte o… doină de jale. Dar, știți voi, cu atâta patos de m-a făcut și pe mine să lăcrimez (la propriu). Am stins aragazul, nemaipăsându-mi nici de clătite, nici de altceva și, mergând la dulapul pe care se afla lesa matracucii, am întins mâna după ea. Matracuca s-a oprit din jelanie, urmărindu-mă cu cel mai mare interes. Și, când a văzut ce am în mână, jelania de până atunci s-a transformat în cel mai vesel cântec pe care l-am auzit până atunci, ba și cu pași de dans. De fapt, ce zic eu, e puțin spus, dans… căci era vorba aproape de urcat pe pereți de bucurie. Doar atât am spus: „Hai, Capucino, să creăm un precedent” și am ieșit pe ușă, luându-mi și bastonul de care aveam, neapărat, nevoie. ,,Speedy-Gonzales”-ul familiei era deja la poartă. De-abia am reușit să-i atașez lesa de zgardă, atât era de nerăbdătoare. Eu, fără niciun plan stabilit în prealabil, căci am acționat sub impulsul momentului, deja mă gândeam la o eventuală plimbare, și a mea, și a ei, în… patru labe.
Ieșim pe poartă, ea în fugă, eu proptindu-mă bine pe picioare să nu ajung prea repede la împrietenirea cu asfaltul și mă uit după plimbăreți. Capucino deja e pe partea cealaltă a drumului cu nasul între ierburi și iuliști. Nu pot ține pasul cu ea, mă clatin serios, chiar și cu bastonul. Mă așez pe o bucată de beton și stau nițel să mă gândesc ce-i de făcut; matracuca însă, n-avea chef de pierdut vremea, trăgea de lesă, când în stânga, când în dreapta, smucindu-mă, înecându-se… Îi văd pe plimbăreți cum se apropie, îi explic lui Luci ce și cum și facem schimb. Capucino o ia fericită înaintea lui Luci, pe lângă el, împrejurul lui, timp în care rămân cu Flutur la bucata de beton, între iuliști. Facem schimb de matracuci de câteva ori, apoi trecem strada, spre casă. În seara aceea, matracucile noastre zăceau ca niște cârpe aruncate pe covor, nici apă nu le-a mai trebuit… Dar chipul încă le strălucea de bucurie…
Așa am creat precedentul de care vă spuneam. A fost de ajuns doar o dată să iasă și Capucino din curte ca Luci să nu mai poată pleca fără ea la plimbare. E suficient să-l vadă că se încalță ori că-și ia haina, că deja e în curte, nescăpându-i nicio mișcare. Și când îl vede că ia lesele de la etajul cuștii lui Flutur (acum, doar pe post de decor), deja își cântă bucuria. O nouă aventură e pe cale să înceapă...
Imi place ca merg frumos la plimbare, se vede chiar si din poze. Sunt atat de dragalasi. Eee, acu ca mai trage un pic si in lesa nu se pune. 😉Cum sa nu fie fericiti cand merg la plimbare cu taticul lor si cu tine. Am citit, mi-a placut mult ca ai povestit de ei cum sunt la plimbare...dar nu am cuvinte, sunt trista pentru ca a murit un catel pe care il urmaream pe youtube si imi placea de el. De aceea nu imi vine ce sa spun, decat ca imi place sa citesc despre iubitii tai frumosi. Va imbratisez pe toti cu mare drag! 😘😘
RăspundețiȘtergereMă bucur că ți-a plăcut povestea cu plimbarea matracucilor!
ȘtergereO, îmi pare rău de cățelul pe care l-ai urmărit pe YouTube și a murit! Știu ce înseamnă, am pierdut și noi 4 până acum... Chiar îmi pare rău!
Sunt norocoși că îi iubești așa de mult!!!
RăspundețiȘtergereO, da, ai dreptate! Până și Luci mai zice câteodată: "Să știi că mi-ar plăcea să fiu patruped, dar la o familie ca a noastră!"
RăspundețiȘtergere