„Lipicioasa” de Capucino

  Cât de diferite sunt matracucile mele, și asta nu doar din punct de vedere fizic, una fiind din cale-afară de… crescută, iar cealaltă, exact opusul ei, ci și la personalitate, la felul de a fi al fiecăreia. Nu încetează a mă uimi, de fiecare dată descoperind ceva nou, un gest, o drăgălășenie sau, dimpotrivă, ceva… enervant. De exemplu, a fost de ajuns să-i dăm lui Flutur o bucată de pâine în timp ce mâncăm, că acum nu mai „scăpăm” de el până nu-i dăm o felie întreagă. Și, după ce se joacă cu ea, aruncând-o în sus, distrându-l cum îi cade în cap sau pe altă parte a corpului (depinde de unghiul de aruncare), se pune pe jos și o devorează, venind, în scurt timp, după alta. Are gusturi dintre cele mai ciudate, ajungând să mănânce chiar și… mazăre, ceea ce, cred eu, neam de neamul lui nu a mai gustat asemenea… „delicatesuri”. Facem pâine cu ou? Musai un ou și 2-3 felii de pâine în plus, căci suntem mai mulți care mâncăm așa ceva. Facem orez cu ton, chiftele din soia la cuptor? Încearcă și matracucul să vadă cum sunt la gust.

  Dacă Flutur devine, încet-încet, dar sigur, dintr-un matracuc carnivor într-unul vegan (bine, să ne-nțelegem, dacă-i dăm carne, desigur că nu o refuză, e… „polivalent”, deocamdată; apoi, om vedea noi până când, deși, sincer, n-aș fi crezut vreodată că se va întâmpla una ca asta), uite că nici Capucino nu se lasă mai prejos. Nu, nu a devenit și ea vegană, ar fi fost prea de tot, nu-i așa? Nu, ea devine din ce în ce mai… „mămoasă”, mai… „lipicioasă”.... Dacă mă pun pe balansoarul meu din casă, trebuie să am grijă cum mă mișc sau cum mă leagăn, căci matracuca își găsește locul de relaxare exact sub el. Sau, în cel mai bun caz, lângă el, sub masă, ivindu-se, când și când, un căpșor gata pentru... smotocit.

  Într-una din zile, mă pregătesc să ies. Voiam să merg la biserică, la Maslu. Luci deja ajunsese acasă, deci matracuca nu ar fi rămas singură. Nu știu ce s-a întâmplat în mintea ei, căci nu bine am început să mă îmbrac și deja au început „miorlăielile” și nerăbdarea, de zici că se pregătea ea să plece de acasă, nu eu. I-am explicat frumos că nu lipsesc mult, că rămâne cu Luci, cu frate-su, nici n-a vrut să audă, zici că vorbeam singură. A fost nevoie să ies din casă pe furiș, că altfel n-aș fi reușit să scap de „lipicioasa” asta mică. Măi, așa ceva n-a făcut nici când era micuță și o lăsam singură încuiată în casă, ce-o fi apucat-o? Am așteptat câteva minute bune până a venit taxiul, timp în care Capucino, văzându-mă prin gard, plângea la poartă. A fost musai să mă duc în fața porții vecinului, să nu mă mai vadă, căci nu înceta cu plânsul. Așa ceva… mi se rupea sufletul, auzind-o cum plânge. Am plecat cu o strângere de inimă, clar, tot drumul numai la ea m-am gândit. Și până m-am întors, mi-a spus Luci, m-a așteptat așezată în fața porții, pândind clipa în care vin acasă. Când, în sfârșit, am ajuns, bucuria a fost de nedescris, de zici că nu ne-am văzut de cel puțin o lună.

A fost prima și ultima dată când s-a comportat ca un copil nespus de răsfățat. Acum, poate rămâne singură, doar cu matracucul, că n-are nicio treabă. Chiar nu-mi dau seama ce s-a întâmplat atunci, de a reacționat atât de ciudat. Nu știu, însă, pe viitor la ce să mă aștept din partea ei. Și nu numai din partea ei…

 

Măi bipedo, vezi cum te hâțâi, să nu-mi prinzi coada...

 

 

Mai stai mult pe balansoar? Că m-am cam plictisit aici, la „parter”...

 

No, ce faci? Treci la masat urechile, că mintenaș îi musai să cobor...

 

Pâinea... ce bună poate fi... Cum de-am descoperit-o doar acum?