Tocmai ce mă gândisem, nu cu multă vreme în urmă, că deceniul care a trecut, n-a fost (per ansamblu) chiar atât de minunat pe cât povesteau alții c-ar putea fi... Bine, nu contest faptul că unora li s-au întâmplat lucruri minunate taman după 40 de ani, dar nu pot spune același lucru în ceea ce mă privește. Așa că, după un carcinom ovarian descoperit și operat în stadiu incipient (o minune, fără doar și poate), după pierderea mirosului (anosmie) în mod inexplicabil din punct de vedere medical, cu doi ani înainte de pandemie și după poliradiculonevrita asta cronică diagnosticată greu (vorba lui Luci: „Nu puteai să-ți găsești și tu o boală mai normală?”) care m-a scos din câmpul muncii, iată că m-am trezit la 50 de ani, având în fața mea un deceniu nou-nouț, frumos și zâmbitor, care abia aștepta să-și înceapă povestea. Și încă eram în starea asta euforică, având stiloul în mână (metaforic vorbind) și gândindu-mă cu ce-aș putea să încep, când... Dar, să vă povestesc...
Pentru că nu mai vedeam bine cu ochelarii mei bifocali pe care-i aveam deja din 2021, iar ochii mă obligau să zic „Stop!” înainte de a ajunge la capăt de propoziție taman când era mai interesantă cartea pe care o citeam în acel moment (căci mă usturau și lăcrimau excesiv), m-am gândit că ar fi cazul pentru o nouă deplasare la oftalmologie. Și, pentru că nu de mult își schimbase și Luci ochelarii, am zis să iau și eu calea cabinetului la care mersese el, nu înainte de a-mi face o programare, că așa-i în ziua de azi, îți trebuie programare pentru orice. După vreo două săptămâni, iată că vine și ziua cu pricina când, mai repede cu vreo 20 de minute decât ora programată, intru în cabinet împreună cu mami, soacra mea. La recepție mi se cer ochelarii pentru măsurarea dioptriilor, mi se spune cât costă consultația și ne punem pe așteptat. Pentru că nu trecuse anul de când fusese Luci și știam de la el cam cum stă treaba, mi-am luat de acasă și rama de la vechii ochelari, cei din 2019, având de gând să-mi fac două perechi: una cu lentile bifocale, cum aveam deja și una cu lentile doar pentru citit, căci m-am săturat să-mi țin capul ridicat când folosesc laptopul, de zici că-s tot timpul o înfumurată „cu nasul pe sus”. Nu trece mult până iese doamna asistentă, întreabă cine urmează și intru, șontâc-șontâc, alături de bunul meu prieten, „domnul” baston, mami așteptându-mă în hol. Ajung să fac turul cabinetului, trecând pe la toate aparatele din dotare, mă întreabă de una, de alta, dacă am diabet (n-am), dacă am folosit „Prednison”... Stau în cumpănă, mi se pare cunoscut numele, motiv pentru care asistenta insistă: „Adică cortizon...” „A, da, la începutul bolii, o lună de zile!” îmi amintesc eu. Și cum să nu-mi amintesc când, în perioada aia venea mami la noi mai în fiecare zi să-mi facă de mâncare, iar eu (care de-abia mă mișcam, fiecare pas părând a fi un chin) n-aveam poftă să mănânc nimic, totul fiind fără sare, dar și fără zahăr... Și nici măcar nu m-a ajutat, l-am luat degeaba... Adică, nu chiar, căci: „S-ar putea de acolo să fie problema...” zice asistenta ca pentru sine. Vine și doamna doctor care, după ce mă mai pune la un aparat din camera alăturată, mă invită să iau loc, până îmi explică ce și cum și îmi face scrisoarea medicală. Diagnosticul cade ca un trăsnet: cataractă subcapsulară posterioară la ochiul drept, musai operație cu înlocuire de cristalin. Drept îi că m-am cam șocat, eu mersesem doar să-mi schimb ochelarii și iată că vorbim despre tipul de cristalin artificial, despre cât de independentă de ochelari îmi doresc să fiu, despre recomandările dinaintea operației... Căci nu există altă formă de tratament și boala asta progresează destul de rapid... „Mai aveți și alte întrebări?” mă întreabă doamna doctor. Pentru că răspunsul la ce-am întrebat înainte, căci, na! am avut și eu întrebări ca tot omul (cum ar fi, de exemplu, dacă nu s-ar putea face acuma măcar ochelari pentru citit, căci cu ăștia mă descurc deja mai greu sau, dacă tot mi-a spus că și ochiul stâng o ia pe urmele fratelui său, nu s-ar putea să așteptăm până se agravează și el și apoi să-i operăm pe amândoi, dacă tot acolo ajungem), deci, dacă răspunsul a fost negativ (cu explicațiile de rigoare, desigur), atunci nu, nu mai am întrebări. „Aveți notat aici tot ce este nevoie și, când vă hotărâți (nu „dacă”, observ eu), sunați pentru programare”, îmi spune doamna doctor, întinzându-mi actele medicale. Le-am luat, am plătit la recepție și... cam asta a fost experiența de la oftalmologie. Încă nu m-am hotărât, tot amân, deși știu că problema nu se va rezolva de la sine, ci va trebui „să iau taurul de coarne” cum se spune...
Deci, iată că primul capitol din noul deceniu a venit la pachet cu un nou „joc” la care trebuie să învăț regulile din mers, căci, vreau, nu vreau, va fi musai să-l joc și pe el. Dacă tot l-am primit cadou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu