Matracucul și „marche arriere”-ul

  De cînd am cumpărat lemne, matracucul s-a hotărât că ar fi cazul să ne păzească investiția, așa că de câteva zile s-a mutat cu dormitul afară. Bine, probabil și datorită rumegușului rezultat în urma tăierii lemnelor, rumeguș în care îi place grozav să se culcușească. Dar nu vă spun cum au început să-mi arate covoarele, căci dacă noaptea, Flutur, vigilent, avea grijă să nu se apropie, măcar, cineva de poartă și dormea bine-mersi în rumegușul proaspăt, ziua, când căldura era mare, se refugia în casă. Și știm deja cu toții cum vine matracucul, ca un uragan, taifun sau mai știu eu ce furtună tropicală, dacă nu ești pe fază să-i deschizi și, mai ales, să ai mătura la îndemână, pentru a-l curăța de rumeguș.

  Astfel, o dată pe zi, uneori chiar de două ori, mă apucam de „șmotruit”, căci găseam bucățele de rumeguș cam peste tot, chiar și în baie. Asta, până într-o zi de sâmbătă când, sătulă deja să joc rolul de servitoare aspirând zilnic, mai ales că s-au mărit prețurile și la energia electrică, am aspirat bine covoarele din bucătărie și hol și le-am strâns, căci, parchetul și gresia se curăță mult mai ușor, mături puțin, dai cu mopul și... gata!

  Ei, dar ce era noroc pe mine, pentru matracuc era un chin. La început nu ne-am dat seama de chestia asta. Când a intrat pentru prima dată în casă fără a mai fi covoarele pe jos, Flutur a făcut doi pași și, văzând că au dispărut covoarele, a rămas pe loc câteva secunde, nedumerit, după care a dat în „marche arriere”. De câte ori deschidea ușa, vrând să intre, se oprea și o lua înapoi, cu spatele. Am încercat să-l „ajut” pe matracuc să înainteze cu curaj, trăgându-l de zgardă. A intrat, într-adevăr, până la preș, după care a venit cu tot cu preș vreo juma’ de metru, apoi, s-a prefăcut în „stană de piatră”, de nu-l puteai urni din loc nici cu excavatorul. L-am lăsat să dea, după cum era de așteptat, în „marche arriere”, pentru a ieși afară. Pe parchet știam că alunecă de parc-ar da o reprezentație la patinaj artistic, dar nu m-am gândit că la fel se întâmplă și pe gresie, picioarele fugindu-i în toate direcțiile.

  Într-una din zile, aud ușa deschizându-se și, până mă ridic și ajung în bucătărie, Flutur era deja pe canapea, intrând prin spate, dinspre terasă. Aha! iaca, matracucul a găsit, până la urmă, o cale de a ajunge unde și-a dorit, din doi pași fiind pe canapeaua lui, mult mai aproape pe aici față de cealaltă intrare. După vreo oră, plictisindu-se și vrând să iasă afară, uitând de covoare, o ia spre ușa din față. Dar, după câțiva pași de „balerină” care vrea să facă o răsucire complicată, o ia spre scările de la mansardă. Ajunge sus și, după câteva minute, hotărăște că e mai bine să coboare. Înainte de a ajunge jos, rămâne suspendat pe scări, neștiind ce să facă: să o ia spre ușă, tot așa, în pași de dans, sau să urce, dar cu spatele, căci nu avea loc de întors. Recunosc că eu, înainte de a avea balustradă pe ambele părți, mai coboram treptele cu spatele, dar de urcat, sincer, ideea asta nu mi-a venit... Capucino, în schimb, se plimba încoace și-ncolo, fără nicio treabă, distrându-se parcă de stângăcia lui frate-su... În final, Flutur se hotărăște: coboară treptele, se întoarce cu spatele și, ajungând la canapea, urcă pe aceasta, dar... tot cu spatele, punându-și piciorul drept sus, apoi stângul, apoi tot așa, dând în „marche arriere”, urcă și cu labele din față. Văzându-se în pat, se întoarce, eu îi deschid ușa și, dintr-un salt, Flutur sare de pe canapea și fuge afară.

  Trebuie să spun că m-am distrat copios, căci în viața mea n-am văzut așa ceva și, dacă îmi arăta cineva o filmare de genul acesta, ziceam că e filmată invers, că, de fapt, câinele înaintează, nu merge cu spatele, că el coboară de pe canapea, nu urcă pe ea. Dar, da, matracucul meu trebuie să fie original până la capăt. Orice-ar fi, el este și va rămâne unic și inegalabil atât în teorie, cât și în practică. Asta, până când altcineva îi va „fura” locul în „Guinness book”, măcar în ochii mei, dacă nu în realitate...