Doamna Lena

  Până nu demult, când eram internată, mai ales pentru tratamentul cu imunoglobuline, o rugam pe prietena mea să-mi pună pe telefon ceva de citit. Ea, știind cam ce cărți prefer, îmi punea mai multe, să am de unde alege. La spital, fiind persoane mai în vârstă sau cu probleme grave, seara pe la ora 8 se dădea stingerea. Ei bine, ce să faci seara atât de devreme până dimineața, când somnul nicicum nu se lipește de tine? Puteam cere ceva de dormit, dar nu voiam să-mi obișnuiesc corpul să doarmă la comandă, doar cu somnifere. Așa că… mă întorceam la perete, îmi puneam telefonul pe cartea dorită și… mă puneam pe citit până îmi lăcrimau și mă usturau ochii și-mi dădeam seama că, dacă nu eu, ochii cereau insistent pauză.

  Apoi, mi-am schimbat ochelarii, căci vederea mi s-a deteriorat destul de repede (și datorită bolii, după cum am aflat) și am început să-mi aduc cărți de acasă, căci de pe telefon ochii oboseau mai repede. Anul trecut în iulie mi-am dus două cărți și nu m-am lăsat până nu le-am terminat. Eram singura din salon care nu cerea nimic, nu vorbea prea multe, știți, genul acela care, pentru că lăsa lumea în pace și lumea îi întorcea favoarea. Dar, după ce am terminat cele două cărți, neavând ce alceva să citesc, am început să fiu atentă la ceea ce povesteau colegele de salon. Așa mi-am dat seama că pierd ocazia de a cunoaște persoane minunate, cu povești la fel de minunate… Începând să fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu pe perioada spitalizării, să ascult cu adevărat, am descoperit și nume deosebite ale persoanelor minunate din salon sau de pe palier, din alte saloane -dacă eram internată la recuperare: Minerva, Carolina, Danelia, Sânziana, Maura...

  Poate pentru că o chema ca pe bunica mea, la ultima internare de la neurologie mi-a atras atenția doamna Lena de 75 de ani care venise la spital din cauza unui aparat inovator pe care nu mai voia să-l poarte, căci, zicea ea, că da, într-adevăr, nu mai tremura -din cauza bolii Parkinson, dar avea grețuri mai tot timpul, vărsa dimineața și seara și slăbise într-o lună 8-9 kilograme. Când m-am internat eu, începuse să fie monitorizată la un aparat, căci inima i-o luase razna, la fel și tensiunea. Și, pentru că toate astea parcă nu erau de ajuns, ca să pună capac la toate, s-a mai și răcit, căci, avea patul chiar lângă ușă, iar cele două geamuri erau deschise, fiind foarte cald în salon.

  A doua zi însă, se liniștise, deja lua antibiotic pentru răceală și a început să se simtă mai bine, să vorbească, să meargă singură la baie. După încă o zi, nu mai puteam de râs datorită glumelor și a bunei dispoziții pe care o emana în jur, cu toate că senzația de greață persista și, dimineața și seara, era cu tăvița lângă ea. Așa am aflat întâmplări hazlii din viața ei, despre Istvan, copilul unor vecini care era mai tot timpul la ei acasă și care, pe la 4-5 ani, într-o zi le face o vizită inoportună, plângând: „Mami, tati (așa le spunea ei și soțului, cu toate că aveau un băiat deja la liceu), tăticul a dat un sut la pantalonii mei…” Doamna Lena încearcă să-l liniștească: „No, lasă, Istvan, nu mai fi supărat, sunt doar niște pantaloni.” Copilul insistă cu plânsul: „Da, da’ elau pe mineee...”

  O altă întâmplare cu care ne-a încântat, m-a distrat atât de tare, încât am zis că  merită să o povestesc și pe ea aici, să nu se piardă: pe când era tânără, de vreo 27 de ani, s-au mutat în apartamentul lor, într-un bloc. Pentru că tăiaseră porc în acel an, unde să-l pună în altă parte decât pe balcon pe o masă căreia îi făcuseră capac, au pus și o stinghie, să agațe cârnații. șuncile și slănina de-a lungul mesei. Într-o zi vine la ea o prietenă să-i vadă locuința și s-a gândit să facă ceva mai special de mâncare, să o servească și pe ea. Și-a dus prietena și pe balcon să vadă unde și-au „instalat” porcul și să-și ia ce avea nevoie. Și acolo, ridicând capacul, văd ele pe masă niște bobițe negre. „Ce-or fi astea? Or fi boabe de cafea? Așa micuțe?” se întreabă ele. Prietena ei ia una, gustă… „Tu, nu-mi dau seama…” Doamna Lena nu are răbdare să aștepte răspunsul prietenei și gustă și ea… „Tu, să știi că nici eu nu-mi dau seama…” zice. Mai ia una… Prietena ei, la fel… până mănâncă, fiecare, 3-4 bobițe „magice”. Tot nu-și dau seama ce pot fi… Se hotărăsc să întrebe pe cineva mai experimentat, mai trecut prin viață, așa că se înarmează cu câteva bobițe și pleacă la o vecină să afle ce și cum. Îi arată bobițele și răspunsul nu se lasă prea mult așteptat: „Măi, voi ați mâncat eger szar…” (rahat de șoarece). De-abia după aceea, a observat doamna Lena că o slănină era… „degustată”. No, zice doamna Lena, am mâncat „eger szar”… Adică, nu am mâncat, se corectează ea, am ronțăit…

  Doamna Lena mi-a intrat la suflet, așezând-o cu grijă în „compartimentul persoanelor speciale”. Nu o voi uita, mai ales că am primit de la ea (cu specificația clară: pentru colecția mea de păpuși de porțelan) o... caracatiță confecționată din ațe, căreia i-am și găsit locul perfect. Îi doresc multă sănătate, să o țină Dumnezeu încă mulți ani, căci avem nevoie de oameni ca dumneaei, fiind un exemplu de optimism chiar și atunci când răzbim cu greu prin viață.