Povestea lui Codruț

  Viața îți oferă, din când în când, niște ocazii unice, oportunități, situații neașteptate sau mai știu eu cum să le numesc, de care, depinde de tine ce faci cu ele: ieși din zona de confort și le accepți, cu bucurie nedisimulată, cu toate că nu e ușor și te scoate din ritmul și rutina cu care erai deja obișnuit sau treci nepăsător pe lângă ele, spunându-ți (ca să nu te simți vinovat) că nu se poate, că nu e momentul, că nu-i treaba ta, că, dacă situația era alta, te implicai, dar așa… Și uite cum, într-un mod cu totul neașteptat, apare și în calea noastră o astfel de ocazie… Dar, mai bine să vă povestesc ce-am făcut noi în situația în care ne-am trezit prinși, fără voie…

  În duminica din 29 octombrie a acestui an (2023), zi de-acum înainte memorabilă pentru familia noastră, ne întorceam acasă din oraș cu mașina. Deja știam cum va decurge restul zilei: ascultăm „Vatra luminoasă” la radio, poate mai pozăm ceva interesant de prin grădină, mâncăm de prânz, ne uităm la televizor, poate și adormim nițel; apoi, făcându-se seară destul de repede, hrănim matracucile, ne jucăm puțin cu ele de-a smotocitul și… gata, ultima zi de weekend e ca și trecută… Deja cu aceste gânduri în minte, ajungem la noi pe stradă și… ne oprim, căci în fața noastră, se află mașina vecinului de vizavi, blocând accesul. El era afară din mașină, aplecându-se pe dedesubt, când dintr-o parte, când din alta. Nu știm ce se întâmplă, așa că Luci iese din mașină să vadă „ce și cum” și dacă poate ajuta cu ceva. Lipită de roata din față de pe partea stângă a mașinii, spre interior, se afla o mogâldeață albă, „stană de piatră” din care i se ghiceau doar lăbuțele. Speriată nu se știe din ce cauză, o zbughise de pe margine direct spre mașină, vecinul având prezența de spirit de a opri „brusc și subit”. Acum, se chinuia s-o scoată afară, pentru a-și putea continua drumul, dar micuța mogâldeață nu se lăsa dezlipită de roată, de zici că era sudată. „Să dau puțin înapoi?” îl întreabă pe Luci. „Nu, s-ar putea să se sperie și mai tare și să ajungă sub roată!” Cobor și eu și îi dau bastonul, poate reușește să ajungă mai bine la ea și s-o tragă afară de sub mașină. Într-un final, Luci reușește, fără a se mai ajuta de baston și, triumfător, ținând în brațe suflețelul patruped (căci asta era) speriat la culme, aștepta să se liniștească. Are blănița din jurul ochilor și urechile negre și un „pompon”, tot negru, deasupra codiței. În vârful capului „trona” un semicerc alungit, și el de culoarea tăciunelui. Firesc, ca și cum așa era normal, mă îndrept spre el, cu mersul meu de „pinguin”, cu brațele întinse. După ce se cuibărește, fiind la adăpost de orice pericol, intru în mașină. Este alintat și mângâiat de o altă vecină care tocmai venise acasă cu copiii, ajungându-se la concluzia că este abandonat, dar nu-l pot lua ei, căci deja au trei pisici și o cățelușă. Drumul fiind deblocat, mergem fiecare în treaba noastră.

  Ajungem acasă, unde intru cu piticul în brațe, cu grijă maximă, căci matracucile „dansează” în jurul meu, curioase să vadă ce „surpriză” le aduc. Având deja 10 căzături „la activ”, consider că e destul de bogată colecția mea, neavând nevoie să-i mai adaug un număr impar. O pornesc țintă spre baie, căci micuțul e murdar și plin de „musafiri săltăreți”. Dau drumul la duș, timp în care matracuca se tot ridica pe marginea vănii să vadă mai bine ce se întâmplă. O dau la o parte, continuând cu dușatul, mai ales că micuțul vrea să evadeze. Sub acțiunea șamponului, o parte dintre „musafiri” decide să părăsească „locuința” de până atunci, luând-o la vale, spre scurgere, odată cu apa. Șterg puiuțul cu un prosop de-al matracucilor și pun în funcțiune uscătorul de păr. Am scos, pe puțin, vreo 50 de purici din blănița micuțului. Vă las pe voi să ghiciți ce-am făcut, pe urmă, cu ei… Obosit de la toate emoțiile prin care trecuse până atunci, moleșit de la dușul cald de care avusese parte, puiuțul mi-a adormit în brațe. Parc-ar fi o jucărie de pluș, e moale ca o cârpă în mâinile mele… pufos și moale…

  Neavând în casă decât bobițe pentru seniori, Luci primește de la un vecin o conservă pentru pisici. Nici nu știu unde găsește vechiul vas al matracucii în care golește cam un sfert din conservă și-l pune pe pat. Piticul devorează conținutul într-o clipă, parcă nici nu respiră. Matracuca vede toate astea și bagă la cap, dar păstrează distanța.

  Toată după-masa ne-am petrecut-o umblând după fundul piciului, care nu poate fi lăsat singur, deocamdată: este „huiduit” de matracuci care-l simt și-l tratează ca pe un străin, cu toate că e doar „un copilaș”. Ieșim și în stradă cu el unde, vecinii, rând pe rând, îl „refuză” căci, văzând reacția matracucilor, suntem în stare să lăsăm să-l adopte altcineva. Nu-l vrea nimeni, așa că rămâne la noi, ca al treilea matracuc...

  Seara hrănim toată trupa și desfacem vechiul nostru pat în care ne vom îngrămădi să dormim. Doar noi, căci matracuca, simțindu-se trădată, decide să doarmă singură la etaj. Până învață să facă afară, piticul va dormi la parter, așa cum au făcut toți patrupezii pe care i-am avut până acum, timp de vreo două săptămâni, căci mi-ar fi imposibil să cobor scările de la mansardă de 2-3 ori pe noapte, cu un „bagaj” în brațe, când eu de-abia mă cobor pe mine…

  A doua zi mergem la veterinar, îl căutăm de cip să vedem dacă nu e al cuiva și, pentru că nu e, îl adoptăm cu acte în regulă. Încă nu știm cum să-l cheme, așa că, în locul numelui, spațiul rămâne gol, deocamdată… Plătim tot ce trebuie pentru el, consultație, deparazitări, vitamine, planificăm primul vaccin și ne întoarcem acasă, nu fără a trece pe la un magazin de unde cumpărăm și mâncare, și pătuț, și jucării, și zgardă…

  După vreo două zile, în care au loc și deparazitările micuțului, decidem că putem lăsa matracucile să se împrietenească cu el. Dar… vezi’ de treabă, îl mârâie, matracucul chiar săltând, fioros, buza, de cum se apropie, de zici că-i ciumat. Bine că măcar fug de cum îl văd că se apropie, căci noi, coadă după el, repetăm ca o moară stricată: „Flutur, nu-i voie!”, „Cino, nu-i voie!”… „Nu, nu, nu!” De fiecare dată când ies cu el afară, trec pe la matracuci și le las să-l miroase, să se obișnuiască cu el… Flutur deja dă semne că e ok, dar matracuca, „mâțucul” mic și alintat până atunci, vrea să-mi arate, clar și răspicat, că încă e supărată pe mine. Și încă nu i-a trecut, motiv pentru care stă toată ziua afară, fie ploaie, fie vânt, și nu intră înăuntru, oricât aș chema-o, până nu vine Luci acasă, cu el comportându-se foarte drăgăstos. Îmi storc creierii să-i înțeleg reacția și, până la urmă, „îmi pică fisa”: eu am adus în casă intrusul, hoțul de smotoceală și de iubire, eu l-am îmbăiat, l-am alintat… Ei, na! cată acum de împacă matracuca, convinge-o că „intrusul” e un fel de frățior mai mic, că nu le-a furat nimic din ce li se cuvenea lor, ei și lui Flutur… Și… „bagă mare” smotoceală cât încape, alintare și ce mai consideră Capucino că ar merita și nu primește din cauza „hoțului”. Rezultatul nu întârzie să apară, căci am ajuns de ne-am împăcat. Doar eu, mezinul matracuc încă mai are de așteptat… Flutur l-a acceptat deja, de cum îl prinde piticul, coada lui e pe post de jucărie. Și în mișcări începe să-l imite, de parc-ar fi tatăl cu fiul…

  Pentru că încă nu știam cum să-l cheme, strigându-l „hei!”, „pitic!”, „pici!” și mai știu eu cum, era musai să-l botezăm cumva, să știe că ăla e numele lui și să se obișnuiască cu el. Ne-am tot gândit și răzgândit, mai în glumă, mai în serios, de la Moka, la... Ducu, Certo Taz, Spot, Pepsi, Cico, Mască… Având în vedere numele deosebite ale matracucilor, trebuia un nume cam tot așa și micuțului matracuc. Chiar am glumit: pentru că seamănă cu Flutur, ce-ar fi să-i spunem… pui de Flutur, adică Molie? Haha, nu i se potrivește… Și totuși… cum să-l cheme? Pe când eram în parcare la veterinar pentru primul vaccin, Luci spune: „ce zici de… Codruț?” Eu repet: „Codruț… îmi place, ăsta rămâne…!”

  Și uite-așa, ne-am trezit cu Codruț, cel de-al treilea matracuc, ca făcând parte din familia noastră. Ne-a schimbat complet ritmul și rutina cu care eram obișnuiți, încă e o nebunie în casa noastră… o nebunie minunată… Dar, nu pot să nu mă întreb: ce ar fi fost de capul bietului Codruț, dacă nu ne-am fi intersectat cu el în acea duminică, la sfârșit de octombrie?