Călătoria

  Suntem diferiți… ființe unice și irepetabile, fiecare cu bucuriile și necazurile noastre… Bucăți de viață vesele sau mai puțin vesele, lasă pe chipul nostru urme de neșters, noi continuând să mergem înainte, tot înainte, căci înapoi nu ne putem întoarce… Uneori, când și când, ajungem la câte o bifurcație și acolo ne oprim, încercând să ne dăm seama încotro s-o luăm, care ar fi calea cea bună: o nouă carieră, un nou loc de muncă, o nouă relație, întemeierea unei familii… totul cu puțină îndoială, cu o strângere de inimă, ca de fiecare dată când ne e frică să renunțăm la ce știm, la ce cunoaștem și ne e familiar ca să ne avântăm spre ceva nou, spre necunoscut... Căci, de cele mai multe ori, teama de a nu suferi, de a nu lua o decizie proastă, ne face să nu riscăm, să nu ieșim din zona de confort cu care suntem atât de obișnuiți și în care ne simțim atât de bine… și să pierdem șansa de a avea ceva minunat, ceva pregătit special pentru noi… Sau, din contră, riscând greșit, să ne pierdem libertatea și bucuria pe care am avut-o până atunci, luând-o pe un drum pe care n-am dori să mergem, ajungând într-un loc în care nu ne simțim deloc bine... Sunt alegerile noastre, oricare ar fi ele, iar dacă ceva nu iese bine, nu putem da vina pe altcineva, ci… ne dezmeticim, strângem din dinți și schimbăm direcția, fără să mai privim înapoi, ci doar înainte, mereu înainte...

  După ce chibzuim (sau nu, căci mai sunt și unii care se aruncă cu capul înainte, negândind prea mult), continuăm să înaintăm și o vreme drumul nostru pare liniștit, pare că totul se așază așa cum ne-am dorit. Uneori, călătorim singuri, uitându-ne în dreapta și-n stânga, admirând frumusețile pe care le întâlnim în drumul nostru, dând, dacă putem, o mână de ajutor celui care are nevoie, iar dacă obosim, ne oprim să ne tragem sufletul, dar având mereu același țel în minte: să înaintăm. Sau, mai există persoane care nici nu se uită pe unde trec, nu văd niciuna dintre frumusețile întâlnite în cale, ci doar înaintează, uneori fără odihnă, doar din dorința de a avea cât mai mult, de a ajunge cât mai departe, cât mai sus (din punct de vedere social). Mânați de ambiție, uită, de fapt, să trăiască… Uneori, ei se prăbușesc pe cale, datorită oboselii, fără a avea alături pe cineva care să-i ajute să se ridice, căci așa au ales la un moment dat, gândindu-se că un alt tovarăș de drum i-ar incomoda să înainteze așa cum și-ar fi dorit. Sau, ajung la sfârșitul călătoriei, dar cu toate că acum au mai mult decât ar avea nevoie, nu au cui să predea ștafeta, să ducă mai departe ceea ce au agonisit cu atâta trudă și efort… Aceștia sunt, în mod paradoxal, cei mai săraci și cei mai singuri...

  Alteori, ni se alătură în călătoria noastră prin viață și alți tovarăși, uneori o scurtă bucată de drum, chiar și numai câțiva metri, alteori mii de kilometri, mână-n mână, suflet lângă suflet, inimă lângă inimă. Și parcă în doi drumul nu mai pare atât de… monoton, de plictisitor uneori, nefăcând altceva decât să înaintăm și… cam atât, doar cu câteva pietricele de care ne mai împiedicăm când și când, mici obstacole peste care trecem fără prea mare efort. Dar, se poate întâmpla ca, pe măsură ce înaintăm, pietricelele să devină din ce în ce mai mari, adevărați bolovani, vântul care adia blând până atunci, mângâindu-ne fața, se poate transforma într-o clipă în adevărate viscole și furtuni, cutremurându-ne până-n adâncul ființei noastre… În astfel de momente, drumul se dovedește a fi greu de parcurs, făcându-ne să ne împiedicăm, să cădem, bâjbâind prin întuneric după o rază de lumină, după un sprijin… Atunci ne oprim, căci nu avem de ales, ne târâm, așa cum putem, din mijlocul drumului, pe margine, pentru a nu-i împiedica pe ceilalți să înainteze și… în prima fază, cădem în deznădejde… Atunci e momentul ca tovarășii cu care am parcurs deja atâta amar de drum (familia, prietenii adevărați) să acționeze, să nu ne lase pradă deznădejdii, să ne ajute să ne ridicăm și să ne continuăm, așa cum putem, călătoria… Un sfat, o vorbă bună, o rugăciune trimisă Celui de Sus pentru cel căzut contează și acestea extrem de mult. Privind la ceilalți cum înaintează, noi rămânând cu mult în urmă, ba părându-ni-se că, din cauza noastră, nici tovarășii noștri nu pot călători în voie, cu ditamai „povara” după ei, aceste „viscole” și „furtuni” ni se par nedrepte… Lecții de viață prea dure, credem noi, dar atât de importante în evoluția noastră, ba chiar și a tovarășilor noștri de călătorie, căci toate acestea ne întăresc, ne fac mai puternici decât înainte… Și… ce să vezi? de cele mai multe ori, ele ne fac să schimbăm direcția, să ne dăm seama că drumul pe care mergeam până atunci nu era cel potrivit… Sau, se mai întâmplă ca tovarășul alături de care călătoream să nu mai rezoneze cu noi, să ne împiedice să înaintăm și atunci e mai bine să o luăm amândoi pe drumuri diferite, opuse chiar...

  Înaintând pe o altă cale, cu totul nouă, cu puțină teamă de ce ne-ar mai putea aștepta pe parcursul călătoriei noastre, întăriți sufletește, deși mai slăbănogiți cu trupul, învățăm, greșim, ne corectăm, plângem, zâmbim, ne bucurăm… într-un cuvânt… TRĂIM...