Liliacul

  Prietena noastră, Mișu, crezuse de Anul Nou că avem șoricei. Da, matracuca de Capucino cu lăbuțele ei pe parchet i-a lăsat această impresie, de, biata de ea, nu închisese un ochi toată noaptea când a dormit la noi. Deunăzi însă, când am vorbit cu ea la telefon, „am liniștit-o” că noi nu ne-am încurca cu ceva atât de banal, cum ar fi niște simpli șoricei, ci am alege altceva, mai neobișnuit, mai… exotic… cum ar fi, de exemplu, un liliac… De fapt, n-a fost alegerea noastră, ci a lui… Dar, să vă povestesc…

  În seara duminicii trecute, aproape de ora zece, eram în cameră tot familionul: matracucile moțăiau pe covor, Luci lucra ceva la laptop, iar eu mă uitam la televizor. Când, deodată, năvălește în cameră în zbor ceva negru, cam de mărimea unei vrăbiuțe și începe să facă rotocoale în jurul candelabrului. Prima dată, asta am și crezut că e, o vrăbiuță, căci zbura în cercuri largi, dar foarte dezorganizat. „Luci, ce-i asta?” îl întreb speriată pe bărbatu-meu, urmărind zburătoarea cu privirea, apoi: „E o vrăbiuță?” „Pe unde o fi intrat? Au lăsat câinii ușa deschisă?” zice Luci, care se oprise din butonat, cu ochii după zburătoare. Nu suntem capabili să răspundem, ci doar să punem întrebări. „Nu știu, dar ce e? E vrăbiuță?” Și, totuși, vrăbiuțele nu sunt negre… Apoi, văzând că cercurile se micșorează și zboară din ce în ce mai jos, dar la fel de haotic, mi-am pus mâinile în cap, căci deja-mi imaginam „tăciunele zburător” încâlcindu-mi-se în claia de păr. „Luci, nu cred că-i vrăbiuță, cred că-i liliac! Repede, stinge lumina!” îi strig eu, deja cuprinsă de panică. Luci sare de pe scaun și se repede la întrerupător. Eu sting televizorul și închid ușa după Luci care era deja în bucătărie. Dar ce mi s-a părut foarte curios, ciudat de-a dreptul, este faptul că matracucile nici nu l-au simțit. Nu l-au văzut nici când, speriat, zbura (foarte silențios, ce-i drept), aiurea pe deasupra noastră, nici când a părăsit camera. Doar noi le-am agitat, se pare că, totuși, nu într-atât încât să le-apuce concertatul. Acum stăteau alături de mine, lângă ușă, Codruț chiar înarmat cu o pernă în gură, așteptând s-o deschid. Îmi iau inima-n dinți, cum se spune, întredeschid ușa foarte precaut și intru, cu matracucile coadă după mine, în bucătărie. Luci tocmai cobora de la mansardă. „Sus nu-i nimica! Poate c-a plecat, c-am deschis și-n față, și-n spate!” mă anunță el. Da, se simțea frigul din bucătărie. Deschid, foarte încet, ușa de la baie și fac o razie cu privirea pe pereți și pe tavan. Nimic, nici urmă de ceva suspect. Matracucile, la fel de liniștite. „A plecat!” zic și eu. Dar… liliac? În oraș? La noi în casă? De unde până unde? „O fi lăsat Codruț ușa deschisă și până ne-am dus s-o închidem, el era deja înăuntru. Căci prin altă parte, n-ar fi avut pe unde intra…” își dă Luci cu părerea. Începem să ne liniștim. Luci își aprinde o țigară, dar nu trece un minut și mă anunță, destul de calm: „A, n-a plecat, ia uite-l agățat acolo, la horn!” Îi urmăresc privirea și-l văd: deasupra instantului de apă caldă, se vedea „lipit” (ca un magnet, mi se părea mie) de burlan și perete ceva negru. De când se pusese „făcătorul de apă caldă” nu reparase nimeni pe unde s-a spart peretele, am zis că poate rămâne așa până zugrăvim… „Cred că pe-acolo a vrut să plece, căci a simțit curentul de aer rece care vine de-afară…” îmi explică Luci. Dar acuma, așa, ca o paranteză, mă gândesc dacă nu cumva pe acolo a intrat…

  Oo, n-a plecat încă… Deci, ce facem? Cum să-l scoatem afară? Căci, vă dați seama, de când am citit în tinerețe „Dracula” de Bram Stoker (doar cu lumina aprinsă, se-nțelege), nu-mi puteam imagina c-aș putea petrece o noapte cu un liliac în casă. Luci își termină de fumat țigara, apoi ia un prosop de-al matracucilor, se urcă pe scaun, apoi pe marginea blatului de bucătărie și pune prosopul peste liliac. În momentul ăla se aude ca un țăcănit, nici nu știu cum să-l descriu, ca și cum ai bate cu unghia repede-repede în ceva de plastic. Apoi îl desprinde ușurel, se dă jos și ieșim afară pe terasă. Zgomotul a încetat. Pune prosopul pe masă, îl desface încet și ne uităm la ceea ce voia să fie, într-adevăr, un liliac. Dar era, cred, prea speriat ca să reacționeze în vreun fel. Așa, privindu-l în ansamblu, părea un șoricel de vreo 6-7 cm. Era ghemuit și, mișcându-l Luci cu un deget, din tot trupușorul am reușit să identific doar o lăbuță și urechile. Luci întinde prosopul și-l întoarce cu capul liliacului spre curte. „E prea speriat!” e de părere Luci. „Da’ încă-i viu, își mișcă capul…” Lasă-l acolo, și-a reveni el…” Ne refugiem în casă, dar lăsăm lumina aprinsă pe terasă. Ne uităm pe geam, curioși. Nu se întâmplă nimic. „Oare n-ar trebui să-l învelim?” întreabă Luci. „Ba da, că-i tare frig…” Luci merge și pune un capăt de prosop peste micuța mogâldeață, apoi stinge becul și mergem în cameră.

  În tot acest timp, matracucile habar n-au avut de nimica, nici nu le-a interesat că noi eram ocupați cu altceva… Își reiau locul obișnuit în cameră, pe covor, Luci se pune la laptop, iar eu pe balansoar și deschid televizorul. Dar nu pot să urmăresc nimic, căci gândul îmi era tot la micul nostru musafir. Sțiam că în acea noapte temperaturile vor scădea sub 10 grade și bietul liliac va îngheța bocnă. No, dar cum rămâne cu Bram Stoker, cu „Dracula”? Dă-l încolo, e doar o poveste fantezistă, pe când liliacul nostru e cât se poate de real. Haha, să m-audă Luci, liliacul nostru, cică… Mă tot uit pe lângă sobă după o cutie de carton, ceva, în ce să pun prosopul, apoi, după ce aprind becul, merg pe terasă. Desfac încet prosopul, puțin câte puțin, căci încă aveam o mică reținere și… surpriză: liliacul nu mai era acolo, plecase. Am simțit o mică dezamăgire, dar și ușurare să știu că era ok. Mă gândesc, totuși, că i-o fi foame și pun arpacaș și apă proaspătă, chiar dacă era deja noapte și lucrurile astea le făceam pentru păsărele în timpul zilei. „Degeaba ai pus, îmi zice Luci, crezi că liliecii mănâncă arpacaș? Ăștia mănâncă insecte, gândaci, fructe…” No, de unde să-i dau insecte sau gândaci? Dar fructe avem, așa că tai un măr în bucățele și-l pun pe terasă alături de câteva felii de pâine. Apoi mă liniștesc, gândindu-mă că am făcut ce trebuia.

  În următoarele zile, urmăresc terasa, dar mâncarea e tot acolo. N-am văzut pe nimeni, în afară de păsărele care mănâncă fericite și arpacaș, și firimituri de pâine. Bucățelele de măr sunt tot acolo, înghețate deja. După ce citesc pe internet un articol despre lilieci (care, apropo, sunt protejați prin mai multe legi, inclusiv în România), îmi dispare complet frica pe care o aveam față de ei și abia aștept o posibilă reîntâlnire. Sper că liliacul nostru e ok...