De Anul Nou

  Anul Nou l-am petrecut acasă, așa cum am făcut în ultimii ani. Nu știu, dar pe măsură ce trece timpul, nu ne mai place hărmălaia, înghesuiala, ci tragem tot mai mult către cuibul nostru. Nu că ne-am izola, mai ales dacă-i vorba de familie sau prieteni... Dar acasă la tine, dacă ți-e somn, te culci, dacă ți-e foame mănânci, fără să-ți fie jenă sau rușine c-ai deranja pe cineva. Apoi, mai sunt și matracucile, cum să le lași singure în zgomotul infernal al artificiilor de la miezul nopții? Și nici la vreo pensiune sau grădiniță canină nu le-am obișnuit a le duce… Acestea fiind spuse, tot mai bine e acasă…

 Și, ca dovadă că, totuși, nu ne izolăm, pentru a nu rămâne singură prietena noastră care își pierduse soțul de câteva luni, am invitat-o la noi să „trecem” împreună în noul an. Obișnuiam cândva să facem asta, petrecând împreună când ea cu soțul ei la noi, când noi la ei… Fără surle și trâmbițe, fără tam-tam, doar noi și masa de Revelion, artificiile de la miezul nopții admirate din curte sau din oraș unde mergeam cu paharele din plastic și șampania și, odată ce ajungeam din nou acasă, cu un an mai târziu, cum ar veni, jucam Canasta până ne dădeam seama că e deja dimineață. Oo, ce departe mi se par acele vremuri, parc-ar fi dintr-o altă viață! Oricum, nu voiam ca prietena noastră, Mihaela (sau Mișu, cum îi spuneam cu toții), să rămână singură în noaptea dintre ani cu cine știe ce gânduri triste și, tocmai de aceea, am invitat-o la noi. Astfel, după ce a lăsat-o pe pisicuța Sheba în bună regulă acasă cu mâncare, litieră și tot ce trebuie, iar pe Bonny, minunatul ei beagle, la grădinița canină în siguranță, pe la ora două după-masă a adus-o Luci la noi, cu tot cu oala cu ciorbă, că am zis că de restul ne ocupăm noi. Dar ea tot nu s-a răbdat și a mai adus și ceva cârnați și, bineînțeles, struguri, că na! tradiția-i tradiție...

  Nu ne-am terminat treaba decât spre seară, deși acuma, dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu știu ce am tot moșmonit atâta... Răciturile și tortul erau gata cu o zi înainte, iar peștele ne-am gândit că-l „cuptorim” înainte de a-l mânca. Pentru că am zis c-ar merge și o friptură, Luci se ocupase și de asta, tot cu o zi înainte, când pusese carnea la marinat. Am terminat, în sfârșit, și cu piureul de cartofi, Mișu, prietena noastră, a făcut mujdeiul de usturoi pentru pește, iar Luci crenvurștii înveliți în aluat, deși, se putea și fără, mai ales că a fost o adevărată aventură și asta, și numa’ ce trebuie n-a ieșit (păi, dacă uiți de crenvurști și pe ăștia-i apucă „înfloritul” acuma iarna…)

  În jurul orei opt seara, eram deja gata cu toate, pregătiți, atât cât se putea, de Revelion. Ne-am așezat la masa de sărbătoare cu televizorul când pe un program, când pe altul. Când nu ne-a mai convenit ce era la TV, ne-am uitat pe Youtube (se putea să refuzi un concert dirijat de unicul și inegalabilul Sergiu Celibidache?) Deci, mâncare bună, muzică bună, prieteni dragi… ce altceva ne-am mai putea dori? Desigur că nu se putea să nu ne amintim, cu nostalgie și cu mult drag, și de cei care nu mai erau alături de noi fizic, ci doar în inimile noastre. Miezul nopții se apropia cu repeziciune și numai ce ne-am trezit că numărăm secundele: 3,2,1! Poc! face dopul șampaniei și întindem paharele către Luci, după care închinăm și ne pupăm între noi. N-am uitat nici de matracuci care ni se încurcau printre picioare, nițel derutate de energia noastră care dădea pe dinafară. Auzeam artificiile, dar n-am ieșit să le admirăm, am preferat să stăm înăuntru cu televizorul dat mai tare ca de obicei, pentru liniștea lui Codruț și Capucino. După ce ne-am mai liniștit și mesajele de felicitare s-au mai rărit, am continuat să mâncăm, deși, după pește, n-a mai încăput nimic altceva în afară de tort. Și nici nu gustasem din răcituri, friptură sau ciorbă. Degeaba, prea multă mâncare într-o singură noapte și prea puțină mișcare…

  Pe la ora trei simțeam deja că-mi pică ochii-n farfurie de somn. „Dacă tu te duci dimineața la biserică, ar trebui să te culci, ca să te poți trezi dimineață!” îmi zice Mișu. Avea dreptate, așa că ne-am hotărât să „împărțim pijamalele”, cum s-ar zice: pe ea am lăsat-o să doarmă sus la mansardă ca să n-o deranjăm, iar noi am rămas jos, aducându-ne din timp lenjerie și tot ce mai aveam nevoie. Pe când mergea la culcare, am văzut matracucile urmând-o până la etaj. Le-am chemat înapoi, dar parcă au vrut să vină… Iaca, ce mai trădători ținem noi pe lângă casă! Pe la trei jumate eram deja în pat, urându-ne noapte bună.

  Am dormit „iepurește”, deschizând din când în când câte un ochi să văd cât e ora și m-am ridicat înainte de a suna alarmele de la telefon. S-a trezit și Luci, am făcut patul și, pe cînd eram deja în bucătărie pe lângă cafea, coboară și Mișu cu Codruț care-i păzise ușa. Și, încă înainte de a o întreba cum a dormit și cum de s-a trezit atât de devreme, că doar mai putea sta liniștită, numa’ ce o auzim: „Aveți și voi șoricei… Toată noaptea n-am dormit, căci, cum stingeam lampa, cum îi auzeam apropiindu-se de pat. Cu lumina aprinsă am stat până dimineață…” No, să picăm în fund, nu alta, când am auzit. Nu ne mai confruntasem cu așa ceva de de ani de zile, de la șoricelul norocos căruia îi dădusem drumul într-una din toamnele trecute, am și scris o poveste despre întâmplare. „Am bătut în perete și-atunci s-a oprit!” continuă prietena noastră. „Vai, Mișu, ne pare rău, chiar n-am știut de așa ceva. Încă tocmai de aia am zis să dormi sus, să poți să te odihnești până veneam de la biserică, nu cumva să te trezim. Așa, mai bine dormeai jos…” ne disculpăm noi, rușinați. „Nu, merg acasă acuma dimineață, că trebuie să văd ce face Sheba, să fac foc… Ne vedem din nou după-masă, dar să știți că aveți șoricei, că doar știu ce-am auzit!” Noi nu mai știam cum să ne scuzăm… Adică, tocmai de aceea am adus-o pe prietena noastră la noi, să nu fie singură, dar nu ne gândisem să aibă companie și pe timp de noapte în dormitor…

  Nu știu Luci ce părere avea, că el nu e chiar așa „prăpăstios” din fire, dar pe mine mă apucase nu atât ciuda de a nu se fi putut odihni ca lumea prietena noastră, cât panica pentru faptul că aveam musafiri nepoftiți taman în dormitor. Și când mă gândesc că eu, în somn, mai dorm și cu câte o mână sau un picior afară de sub plapumă… Cum aș putea să controlez ce să fac atunci când dorm? După biserică, am „poftit” matracuca la noi în dormitor, urmărind cum se comportă. Nimic neobișnuit, a intrat foarte liniștită înăuntru și, după câteva rotiri pentru o poziție mai confortabilă, s-a așezat în pătuțul lui Codruț.

  După-masă, ne-am continuat petrecerea de Anul Nou cu prietena noastră, gustând și din restul preparatelor culinare din care nu putusem înainte. A venit, din nou, vorba despre șoricei. I-am povestit comportamentul lui Capucino, marea noastră vânătoreasă, în dormitor. „Las’ că-ți vedea la noapte…” ne zice Mișu pe un ton nu tocmai liniștitor. „Căci am auzit clar cum se apropie de pat pe întuneric și-apoi, normal c-am aprins lampa și-am bătut în perete și-atunci zgomotul a încetat… Dar sigur e ceva în cameră…” Văzând-o atât de categorică, ne-am gândit că așa o fi… La cât de des deschide Codruț ușa de la intrare și noi nu suntem întotdeauna pe fază pentru a o închide în urma lui, s-o fi autoinvitat vreun musafir de genul ăsta, căutând mâncare și căldură...

  Seara pe la ora opt, ca niciodată, ne-am dus la culcare. Dar eu tot cu gândul că nu suntem singuri. Adevărat, chiar nu eram singuri, ci cu matracucile coadă după noi, fiecare găsindu-și locul potrivit pentru dormit. Fără stres sau neliniște nici la ele, nici la Luci… Las’ că aveam eu destulă, cât pentru toți…

  A doua zi ne trezim fresh, fără nimic ieșit din comun, niciun zgomot suspect noaptea, în afară de cel al matracucilor care mai patrulau din când în când. Îi povestim lui Mișu, căreia nu-i venea să creadă. Ori l-a luat cu ea când s-a dus acasă ori… Și-atunci, îi pică lui Luci fisa: „Mă, io cred că ai auzit-o pe Capucino… Căci în seara aia tu te-ai dus sus cu matracuci cu tot. Sigur ai auzit lăbuțele lui Capucino sunând pe parchet... Și, dormind în altă parte, nefiind familiarizată cu sunetele firești pentru cei care locuiesc acolo… sigur asta a fost…”

  Au trecut mai multe zile de atunci… Dar, nici urmă de vreun musafir nepoftit… În afară de cel din brad pe care Codruț îl păzește foarte… „vigilent”...