Ouăle

  Vara trecută, așa cum se întâmplă în fiecare an, florile mele de pe terasă s-au înmulțit iar în mod miraculos; adică nu chiar miraculos, dar cine s-a gândit că, dacă Luci va pune într-o jardinieră și un ghiveci trei sâmburi de avocado, aceștia chiar vor avea de gând să mai vadă lumina zilei? Am primit cadou și alte câteva plăntuțe și iată-ne din nou, în prag de toamnă, cu ditamai mulțimea de ghivece, pe lângă cele pe care le aveam deja din anii trecuți. „Mai dă din ele, mai ales din ghivecele mari, unde să le mai înghesuim?” îmi zice Luci, încercând, însă fără succes, să cuprindă dinr-o singură privire toate florile de pe terasă. Da, are dreptate, avem prea multe și, în situația în care sunt, nici nu le mai pot îngriji cum ar merita. Mă găndesc la care aș putea renunța: leandrul nu, în niciun caz, e de la bunica, l-a primit de când era doar o biată crenguță, a copilărit aici, nu-l pot „expulza” în loc străin. La fel și mușcatele, majoritatea au fost ale bunicii, înseamnă prea mult pentru mine. M-am oprit la filodendron, la micuțele cale albe care deja locuiau în trei ghivece (deci, unul pot da), la unul dintre cele două ghivece ale unor flori cărora nu le cunosc denumirea, dar înfloresc minunat. Deja și știam la cine să le dau, dacă ar fi acceptat, desigur. Era vorba de niște prieteni de familie. Cu el am fost colegi de facultate și, deși au trecut destui ani de atunci, am păstrat legătura. Între timp, s-a împrietenit cu soțul meu, noi cu familia lui, astfel că și acum vorbim la telefon aproape zilnic. Tocmai la o convorbire de acest fel am convenit să i le ducem noi cât de repede, la sfârșit de săptămână chiar (dacă tot au fost de acord, nu cumva să se răzgândească între timp).

  Zis si făcut. Venind ziua de duminică, după slujba de la biserică, am mâncat, apoi Luci a pus florile în mașină și am pornit-o spre satul unde locuiesc prietenii noștri... De cum am ajuns, nu bine am descărcat florile, că am și fost așezați la masă, deși le spusesem că tocmai am mâncat. Dar parcă poți să te pui cu gazdele? Așa că… ce puteam să facem, am mai mâncat o dată. Totuși, n-am stat prea mult, astfel că, după ce ne-a arătat și i-am admirat noile achiziții florale și solarul (dar pe acesta doar de la distanță), ne-am luat rămas-bun, nu înainte de a ne da și niște ouă, căci n-au vrut să ne lase să plecăm cu mâna goală.

  Ne-au condus până la poartă, eu m-am așezat în spate, unde stau de obicei, am pus punga cu ouăle lângă mine, Luci s-a urcat în față la volan și… după ce ne-am salutat, făcându-ne și cu mâna, tunde-o spre casă... Și, mergem noi liniștiți, până când Luci pune frână brusc, căci mașina din fața noastră oprise fără niciun avertisment. Și, numa’ ce văd cum „își iau zborul” câteva ouă din punga ce stătea lângă mine, drept între scaune. Încă nu mi s-a mai întâmplat (până acum) să văd, efectiv, cum pot „zbura” ouăle. După ce îmi scapă un „Uau, ce tare!” mă aplec, reușesc să le culeg și, așa crăpate, le pun înapoi în pungă, nu înainte să le număr: sunt nouă în total, deși știam că am primit zece. Mai caut pe sub scaunul din față, după ce ajungem acasă se mai uită și Luci și… tot nouă ne ies la numărătoare. Ei! poate că doar atâtea am căpătat, spunea mama prietenului nostru că nu prea se ouă găinile… Am gătit cele trei ouă care au vrut să devină omletă mai curând decât prevăzusem noi și… povestea se putea termina aici.

  Dar… a fost nevoie să treacă o săptămână până să apară, totuși, și cel de-al zecelea ou… În fiecare zi în care l-a chinuit mirosul pe soțul meu (și nu unul plăcut, din câte am înțeles), a căutat peste tot în mașină până când a dat de oul devenit deja omletă, chiar mai curând decât celelalte cu o săptămână înainte, ascuns sub mochetă (cum o fi aterizat acolo, nu-mi explic nici acum). Cert este că au fost niște zile călduroase și izul pestilențial s-a întețit, deci, cumva, și-a dat seama că acolo, undeva în interiorul mașinii, ne așteaptă și cel de-al zecelea ou...