Noul colocatar…

  De vreo două săptămâni ne-am înmulțit… Adică, eram noi mai mulți ca de obicei, cu mult timp înainte, de când, undeva la bârnele de la acoperiș, și-a făcut cuib o pereche de guguștiuci. Îi auzim zilnic, ba uneori îi și vedem. Acuma, nu știu sigur, pe ea sau pe el, căci geamul de la baie este destul de îngust și dacă facem zgomot sau văd ei vreo mișcare, mai ales dacă e deschis geamul, își iau zborul imediat. Au avut puțin de lucru după cum am observat pe unul sau altul dintre părinți că se odihnea cu o rămurică în cioc adusă anume pentru consolidarea… căminului. Și pentru că Ileana Vulpescu avea o vorbă (care, normal că și-a găsit „adăpost” în caietul meu cu citate): „Să nu strici cuib de pasăre, nici casă de om” nici prin cap nu ne-a trecut măcar să vedem cam cum arată peretele sau acoperișul în acea parte a casei. Dar e de ajuns să auzim cum „vorbesc” în fiecare zi ca să ni se întipărească un zâmbet uriaș pe chip. Tocmai de aceea, Luci a pus apă în niște caserole din plastic pe marginea terasei, printre flori, iar eu arunc zilnic miez de pâine afară în curte.

   Deci, după cum vă spuneam, pe lângă matracucile noastre dragi și familia de înaripate, mai avem pe cineva căruia să-i purtăm de grijă. Dar, să vă povestesc întreaga întâmplare: într-o seară, pe când stătea pe terasă, Luci a observat cu coada ochiului (știți voi, vederea aceea periferică) că se mișcă ceva în curte. Matracucile nu aveau cum să fie, ele erau în față pe trepte. Ridică Luci ochii și tocmai atunci vede un pui alb de pisică cu coada vărgată care se uita la el cu gâtul întins, de după florile plantate de-a lungul terasei. Luci, de cum l-a văzut mai bine, i-a spus șoptit: „Du-te, că de te văd ăștia…” („ăștia” fiind matracucile) și puiuțul a dispărut.

  După vreo două zile în care am și uitat ce-mi povestise Luci, eram în bucătărie, puneam apă proaspătă în vasele patrupezilor. Aceștia tocmai mâncaseră și s-au dus în față, unde se duc de obicei, să-și facă siesta. În timp ce umplu vasele, îmi arunc ochii pe geamul spre terasă și… văd ceva alb la farfuria cu mâncare a lui Flutur. Mă și gândesc: șobolan… alb? N-are cum! Mă apropii tiptil de geam și văd cum puiuțul alb de pisică de care-mi povestise Luci (căci numai el putea fi) mânca ce mai rămăsese de la matracuc. Am înlemnit. Mă uit, Capucino tocmai intrase pe cealaltă ușă în casă și Flutur era pe trepte. Numai dacă ar fi simțit ceva și s-ar fi declanșat o adevărată nenorocire. Ies afară încetișor să nu-l sperii, dar puiul era deja la poarta grădinii. Mai fac doi pași, timp în care vizitatorul dispare în grădină. Mă gândesc rapid: i-o fi foame, dar dacă matracucile prind de veste, nu știu cum ar reacționa, nefiind obișnuite cu astfel de vizite inopinate. Adică știu exact cum ar reacționa, căci îmi amintesc de pisicuța din cireș. Ăsta pare mai mic, nu știu dacă ar sesiza ce pericol l-ar putea paște. Mă înarmez cu un pumn de bobițe (cumpărase Luci o marcă mai specială, de o calitate superioară, jumătate ca mărime față de cele pe care le mănâncă patrupezii noștri de obicei) și apă proaspătă într-o găletuță și merg în grădină. Seara, bobițele dispăruseră, așa că iau o caserolă goală și pun iar… ce altceva, decât bobițe… Luci îmi sugerează să duc caserola și vasul cu apă mai înspre fundul grădinii, acolo, fiind flori, ar fi mai scutit la vedere și ar fi mai în siguranță. Caut un loc potrivit. După tufa de coacăz, între flori și frunzele uriașe de hrean e perfect, puiuțul ar fi camuflat în totalitate. În următoarea zi, duc iar bobițe într-o pungă și o bucățică de șuncă (același meniu ca al matracucilor). De atunci, de două ori pe zi bătătoresc cărarea grădinii pentru a hrăni și… celălalt membru al familiei. În seara asta l-am surprins și am reușit să fac o poză de departe. Nu mă pot apropia, căci nu e prea încrezător. Deocamdată...

  Într-o dimineață, tocmai îi dusesem de mâncare. L-am și zărit unde-și făcea veacul, în fundul grădinii sub zmeuriș. Prima dată m-am speriat, părea nemișcat. L-am strigat și a ridicat capul. Ok, puiul e în regulă, dormea probabil. Las mâncarea, pun apa la adăpostul unei frunze de hrean și mă îndepărtez. Întorc capul și deja se mânca din ce dusesem. Dar… aia nu e pisica noastră (de parcă puiuțul ar fi…), e o pisică mare, albă cu pete negre. M-am întors. Noua venită se îndepărtează prudent. Iau caserola și mă apropii de tufele de zmeură, dar puiul trece „granița” la vecinul. Acum am două pisici la capăt de frontieră (gardul dintre noi și vecin) care mă urmăresc cu privirea. Pisica mare miaună. Mă înmoi, i-o fi foame și ei… pun caserola la loc și plec. Urmăresc de departe ce se întâmplă. „Mâța mare” se întoarce la vasul cu hrană, mănâncă, bea puțină apă, mai mănâncă și… pleacă. La câteva minute vine și… „mâța mică” să-și ia micul dejun.

  Am început să duc mai multă mâncare decât duceam până atunci, ca să ajungă la amândouă pisicile. Puiul mic vine zilnic, cea mare ne vizitează mai rar. Dar micuțul este consecvent.

  Într-o seară, lucram în curte și nu mi-am dat seama cum trece timpul. Când m-am dus în casă era deja ora nouă fără zece minute. Am luat repede niște bobițe, puțin lapte, o găletuță cu apă proaspătă și o iau spre grădină. De departe văd că deja puiul era lângă caserola goală, dezamăgit că nu se află nimic în ea. Grăbesc pasul, Junior (ăsta o să fie numele puiuțului, mai ales că nu știu ce e, fetiță sau băiețel) se îndepărtează până las mâncarea și apa. După ce plec, vine și mănâncă fericit, zic eu. Mi-am promis că nu voi mai întîrzia atât cu masa de seară, Junior e în creștere, nu trebuie să rămână flămând atâtea ceasuri.

  Pentru că într-o zi plouase foarte tare seara și nu puteam merge cu mâncarea, căci bobițele s-ar fi înmuiat (și cred că nici Junior nu ar fi vrut să i se „înmoaie” blănița), a doua zi Luci i-a făcut un fel de acoperiș cu un placaj înăuntru unde pot pune vasul cu bobițele (de data aceasta speciale, pentru pisici). Ba, am găsit prin lemnărie și o pernă de la un scaun vechi pe care am donat-o „adăpostului”. Luci spune că Junior se abate pe la „cantină” doar să mănânce. Mai vine uneori și „mâța mare” pe care Luci a numit-o Capișon (datorită urechilor negre și capului alb, parc-ar avea un capișon). Adevărat că n-am văzut-o de câteva zile (până în această seară), dar Junior vine zilnic. L-am și văzut dormind pe perna dinăuntru. Sau dacă suntem afară, stă și el în mijlocul grădinii, printre căpșuni, se joacă singur, urmărind vreo gâză, până îl simt matracucile care încep să-l latre și atunci se retrage.

  Nu știu cât e de bine că l-am obișnuit să vină zilnic la noi, dar ce altceva puteam să fac? Dacă i-e foame, mai bine să vină în grădină să mănânce, să bea apă, apoi să plece, decât să ajungă iar pe terasă când ar fi pe fază și vreuna dintre matracuci. Deocamdată, conviețuim și ne obișnuim…

  Deci, să recapitulăm: avem două matracuci, o familie de guguștiuci și… un puiuț de pisicuță. De cealaltă pisică, Capișon, încă nu pot să mă pronunț…
 

   

Junior...

 

                                             Capișon, luând masa de seară...

Junior la cină...

  

Junior, jucându-se în grădină...

 

Matracuca, pândind „mâțele” din grădină...