Timpul…

  „Hei, unde te grăbești așa? Oprește-te o clipă!” mă abordează Timpul. „Nu pot să stau, sunt foarte ocupată, n-am timp…” îi spun din fugă, la fel de grăbită. „Nu-i nimic! O să ai…” îmi răspunde calm si răbdător Timpul. Și a avut dreptate, toată fuga și alergătura din care părea că nu mă pot opri, s-au sfârșit brusc, ca și cum n-ar fi fost, ca și cum aș avea acum tot timpul din lume. Murise tata… Asta se întâmpla acum 12 ani...

  Sunt convinsă că nu doar mie mi s-a întâmplat să simt că timpul parcă s-a comprimat, că cele 24 de ore nu ne mai sunt suficiente. Alergi toată ziua, de acasă la muncă și de la muncă acasă. La serviciu alergi iarăși în cele 8 ore sau, unii, de dimineața până seara (că așa-i la privat, nu termini treaba pentru care ești plătit, în doar 8 ore) pentru a avea ce pune pe masă, pentru a putea plăti facturile, impozitele și toate celelalte. De cum ajungi, în sfârșit, acasă, nici aici nu pot să spun că lucrurile sunt mai liniștite. E nevoie de preparat cina și ceva de mâncare pentru a doua zi; dacă locuiești la curte și ai grădină, te mai bagi puțin și acolo, că deja au năpădit buruienile. La curte tot timpul mai e câte ceva de făcut, lucrurile astea, amânate și „împinse după ușă” se tot adună și, până la urmă, îți faci timp și pentru ele că, na! tot pe tine pică beleaua să le rezolvi. Ce să mai spun de situația în care ai și copii, să-i verifici dacă și-au făcut temele, dacă și-au învățat lecțiile pentru a doua zi. În timpul zilei nu ești acasă, nu-i poți controla, e bine dacă reușești să prinzi câteva minute libere la serviciu, să-i suni să vezi ce fac. Poate ai noroc de copii buni, care văd toată alergătura ta și nu te mai încarcă și ei cu problemele lor (căci, dacă nu se plâng, nu înseamnă că ei n-ar avea chiar nimic de povestit sau că nu au nevoie de tine, de prezența ta). Totuși, dacă nu le cunoști prietenii, dacă intră într-un anturaj nepotrivit și tu nu ai timp să-i redirecționezi la momentul potrivit, s-ar putea să fie prea târziu, s-ar putea să nu mai aibă ei nevoie de tine sau, mai rău... Dacă seara vii de la serviciu și intri în camera lor, să vezi că-s acolo și dorm, poți să te culci și tu liniștit că ți-ai făcut, pentru încă o zi, „datoria de părinte”.

  Cei mai mulți părinți, însă, sunt la serviciu toată ziua, astfel că au grijă ca și copiii lor să fie la fel de ocupați… Și, pentru că profesorii au și ei familie și viață personală și nu-i pot ține pe copii la școală până seara, așa cum mulți părinți și-ar dori (deși, „after school” e un fel de a le fura copiilor copilăria, căci stau la școală 8 ore, ca la un serviciu cu normă întreagă), îi dau pe copii la ore în particular, ore de engleză, ore de matematică, ore de limba română, ore de fizică… că doar n-or sta acasă degeaba, să piardă timpul, nu pentru asta se zbate el, părintele, ci pentru ei, să ajungă cineva/ceva în viață. Nu-i de mirare că unii copii mai sensibili, clachează, mai devreme sau mai târziu, iar părerile de rău sunt tardive...

  Suntem într-o fugă continuă, suntem într-un „carusel” care parcă prinde viteză din ce în ce mai mare… Ne amețește, simțim palpitații, ne doare capul, dar totuși, nu ne oprim, uneori pentru că nu putem, viteza e prea mare, ne-ar zdrobi dacă am „îndrăzni” să coborâm din această „mașinărie a vitezei” din mers, alteori pentru că nu vrem, suntem deja atât de obișnuiți cu felul acesta de viață, încât nu am ști ce să facem dacă am avea timp… De fapt, nu am ști ce să facem cu el, cu timpul, de care ne plângem atât de mult că nu-l avem…

  A venit pandemia care a obligat întreaga planetă să stea pe loc… Unii au învățat ceva din „lecția” asta. Timpul petrecut cu toată familia (părinții cu munca de acasă, iar copiii cu orele online), i-au făcut și pe unii și pe alții, să se (re)cunoască, să ia masa în familie, cu toții, să învețe să se joace din nou împreună. Astfel, odată cu ridicarea restricțiilor, și-au redirecționat prioritățile, au văzut ce este mai important și i-au făcut loc în față, înaintea oricărui alt lucru mai puțin important. Alții nu au fost atât de norocoși, a fost nevoie să învețe această lecție pe pielea lor, pierzând ființe dragi, ființe cărora nu au avut timp să le spună cât de mult le iubesc, cât de mult le apreciază, cât de mult le lipsesc noaptea când nu mai sunt lângă ele… Dar, mai este o categorie de persoane care, după șocul inițial, au luat-o de la capăt, nu au învățat nimic din toate astea, s-au urcat din nou în „caruselul” vitezei, gonind spre nicăieri... Și câți nu sunt din ultima categorie…

  Suntem grăbiți… Suntem într-o fugă continuă… Alergăm spre… nici noi nu știm unde… Ne oprim doar când acest „carusel” deraiază, când se întâmplă o tragedie. Atunci, ne ridicăm de jos, ne scuturăm hainele prăfuite, încercăm să ne dezmeticim si abia atunci ne dăm seama ce s-a întâmplat, ce-am pierdut sau pe cine am pierdut. Atunci ne oprim cu adevărat, timpul se dilată, nu ne mai grăbim și plângem persoanele pe care le-am pierdut sau ne deplângem că ne-am pierdut pe noi...