Puterea cuvintelor…

   Cât de importante sunt cuvintele… Ele pot să aline, să mângâie, să tămăduiască sufletul, să-l elibereze de povara greutății pe care o simți când te împaci cu cineva cu care erai certat… Dar tot ele, cuvintele, pot să certe, să mustre, să zdrobească sufletul, să-l rănească (și încă ce ușor!), făcându-l să doară mai tare decât o palmă dată cu toată forța… să ironizeze, să defăimeze, să maltrateze psihic...

   Comunicarea verbală, în care folosim cuvintele, este cea mai importantă formă de comunicare (căci există și alte forme prin care comunicăm, fără să ne folosim de cuvinte) în relația dintre oameni. Asta începe din momentul în care te naști, de fapt, aș putea spune, încă dinainte de a te naște, căci studiile arată că e bine să-i vorbești copilului încă de când este în burtica mamei, căci el aude și-i recunoaște glasul… După naștere, copilul, când este agitat, se liniștește pe dată când aude glasul mamei care-l alintă cu vorbe dezmierdătoare. În primii ani de viață, când copilul depinde cel mai mult de mamă, prin cuvinte el învață ce e bine și ce e rău, se educă, nu degeaba se spune că „ai cei șapte ani de acasă”, ani în care înveți cât de importante sunt cuvintele și, mai ales, la care cuvinte reacționezi pozitiv sau negativ, care te liniștesc și care te supără.

   După ce mai crești puțin, conștientizezi și mai mult ce putere au cuvintele, impactul pe care-l pot avea acestea asupra celorlalți. În special, dacă nu ți s-a impregnat din familie ce înseamnă empatia, compasiunea, înveți că poți lovi doar cu vorbe, dar să doară mai rău decât dacă ai lovi cu picioarele. Înveți că-l poți tortura pe celălalt psihic, în așa fel încât cu greu își mai revine, mă refer aici mai ales la copiii de gimnaziu, adolescenții de liceu care etichetează foarte ușor: că celălalt este prea gras sau, dimpotrivă, prea slab, că este prea înalt sau prea scund, că are un defect sau un handicap fizic… Și cât de tare îl doare, cât de greu se încovoaie cel lovit, sub greutatea cuvintelor ocărâtoare, cât de greu poate să explice familiei trauma psihică prin care trece… Copiii pot fi de o cruzime atroce, mai ales că, de cele mai multe ori, nu-și dau seama, nu conștientizează decât mult mai târziu, rana pe care o pot lăsa cuvintele într-o anumită etapă a vieții celui traumatizat astfel, din… „joacă”…

   Mai trec niște ani, în care te maturizezi (sau nu), îți faci o carieră, te îndrăgostești, îți creezi o familie… Și în toate acestea, un rol important îl au tot… cuvintele. Să luăm, de exemplu, familia, în care comunicarea dintre cei doi este de o importanță majoră. De unde să știe celălalt ce-ți place sau nu, dacă nu-i spui? De unde să știe că te doare comportamentul lui față de tine? Cum să afle partenerul/a de viață ce planuri ai pentru ziua respectivă, pentru weekendul următor, pentru vacanță, pentru viață, în general, dacă nu i le împărtășești, căci poate planurile lui nu coincid cu planurile tale? Ce așteptări ai de la celălalt? Ce așteptări are celălalt de la tine? Și câte cupluri nu se despart, necunoscând persoana lângă care au trăit o perioadă de timp, din cauza lipsei de comunicare...

   Cuvintele pot să zidească suflete sau pot să năruie… Nu trebuie să fii neapărat o persoană publică, dar mai ales atunci, în momentul în care ai pus cuvintele într-o carte (că tot e „moda” asta acuma, de a scrie cărți) pe o rețea de socializare, unde pot să le vadă mii, dacă nu milioane de alte persoane, ești responsabil de ceea ce ai spus, de ceea ce vor face alții acționând sau ghidându-se după cuvintele tale, luându-te ca reper, ca model de viață. Astfel, devii responsabil nu doar pentru ei, ci și pentru cei de după ei, căci cuvintele tale vor rămâne ca „reper greșit” și pentru generațiile viitoare… Astfel, mare atenție la ce spui, la ce scrii, la ce postezi… căci cuvintele responsabilizează într-o măsură în care, pe moment, nu conștientizezi… Devii înălțător sau, dimpotrivă, năruitor de suflete… pentru care vei da socoteală la un moment dat…