Cozonacii au făcut parte dintotdeauna din tradiția familiei mele de sărbători. Nu exista Paști sau Crăciun în care să nu avem la masă și nelipsiții cozonaci cu nucă și cu mac. Fratele meu era înnebunit după cozonac cu mac și am crescut cu povestea în care el, de vreo șase-șapte ani, scrisese pe o pancartă „Vrem cozonac cu mac!” și defila prin curte, agitând lozinca și strigând din toți rărunchii, cu mine coadă după el, imitându-l, desigur, așa cum se întâmplă, de obicei, cu surorile mai mici...
Era al doilea Crăciun de când eram căsătoriți și primul Crăciun în casa noastră. Fiindcă ne așteptam să avem musafiri pe care să-i servim cu mâncare și prăjituri făcute de noi, fără vreun alt ajutor (că doar dacă avem propria noastră familie, musai să ne descurcăm, nu?), am făcut dinainte, de comun acord, un meniu cam ce să punem pe masa de sărbători. Și, cum la noi în familie, dar și la Luci, cozonacul era la loc de cinste, am zis: „Hai să facem și noi, ce poate fi atât de complicat?” Nu am cerut rețetă sau, măcar ceva sfaturi referitoare la cum se face, dar în schimb, când ne-am mutat la casa noastră în toamna acelui an, am adus de la ai mei o carte de bucate care, și acum, după atâția ani, încă mi-e de ajutor. Și ce noroc pe noi că această carte de bucate avea și rețeta de cozonac inclusă...
Deci, după cum v-am spus, ne-am apucat noi, foarte entuziasmați, de cozonaci. Am zis să facem din jumătate de kilogram de făină căci, nu vom mânca numai cozonac de sărbători, mai facem și alte prăjituri. Punem ingredientele necesare, dar când am ajuns la zahăr și am văzut că trebuie 150 grame… am crezut că nu văd bine: „Ce, în aluat trebuie atâta zahăr? Nu, punem acolo, vreo 2 linguri, că doar îi aluat, ăsta nu trebuie să fie dulce, să nu-l poți mânca…” Punem restul ingredientelor, Luci face coca și se pune pe frământat (cu atâta rămăsesem de acasă, de când făcea mami sau bunica cozonaci: că „trebuie frământat până transpiră grinda” așa zicea bunica). Până stă aluatul la dospit, facem umplutura, urmărind rețeta, desigur. Și acolo mă poticnesc: „200 de grame de zahăr? Ăștia chiar vor să dăm în diabet? Prea dulce, de aia nu se prea mânca… cel puțin de mine...” Și, cum mai la orice prăjitură pe care o fac, chiar și acum, umblu la cantitatea de zahăr, căci nu-mi place să fie foarte dulce, pun la nuca pentru umplutură... 5 linguri, nici alea pline, am zis că e suficient, încă-i și prea mult. Oare, mai e nevoie să zic ceva? De crescut au crescut, semănau cu cozonacii de acasă, dar… nu erau dulci. Parcă n-aveau niciun gust...
Desigur că n-am servit musafirii cu cozonac făcut de noi. De fapt, nici noi n-am servit… A mâncat săracul Geto, câinele nostru de atunci, la cozonaci… până la Anul Nou, când s-au terminat (sincer, nici el nu părea „să se dea în vânt” după ei). Am primit de la mami și, de atunci, în fiecare an, făcea ea cu doi cozonaci în plus, și pentru noi. Și, dacă tot ne făcea ea, am zis că ce rost are să învăț să fac și eu, că doar știe mami. Nu m-am gândit că mami s-ar putea să... nu mai fie…
Acum, la masa de Crăciun, am scos de pe listă cozonacul. Doar dacă face mama lui Luci, mai respectăm tradiția. Dar a cam început să nu mai fie chiar o tradiție, cel puțin în familia noastră… deocamdată...
Daca e vorba de cozonaci de casa, sunt prima la voi, asta daca ma primiti. Cant colinde, spun glume, scot cateii afara la joaca, etc...pai ce nu fac eu pentru o felie de cozonac. 🤩Nu conteaza ca nu erau dulci, important e ca a-ti incercat, eu nu am curajul asta. 🤩😉Ai avut noroc atunci cu mami tau. Acu cand citesc, vad ca ai scos cozonacul de pe lista, dar sigur va face mami lui Luci si merge traditia in continuare. Foarte frumoasa povestirea ta, chiar daca imi e pofta de niste cozonaci facuti in casa. Va pup si va imbratisez cu drag, gasca mea frumoasa! 💕😘
RăspundețiȘtergereDragă Silvia, chiar dacă nu vom avea cozonac, pe masa noastră de Crăciun vor fi delicatese de la porcul nostru, până la urmă, nu prea special, precum și alte prăjituri devenite tradiție în familia mea care, cu siguranță, îți vor plăcea. Și nu trebuie decât să vii la noi cu colinda...🥰
ȘtergereMă bucur că ți-a plăcut și această povestioară potrivită, zic eu, pentru perioada în care suntem, adică în preajma sărbătorilor de iarnă... Mulțumesc mult pentru comentariu și aprecieri! Trimit și eu pupici și îmbrățișări pentru toată gașca și vă doresc o zi minunată! 😍🤗🥰
M-am regăsit în povestea ta!!! 😍
RăspundețiȘtergereDa, cred că pentru orice există un început, nimeni nu se naște învățat. Și, cu cât exersezi, cu atât devii mai bun... Noi, însă, am abandonat de la prima nereușită. Nu știu să fac cozonac, dar știu să fac alte prăjituri care au devenit, în timp, o tradiție să le mâncăm de sărbători la noi în familie... 🥰
ȘtergereIn copilarie am mancat cozonazi facuti prin alte case, pentru ca la noi nimeni nu se incumeta sa incerce. Dintre toti, gandul meu balos de pofta se intoarce an de an la cozonacii cu mac facuti de tusa de la Carei. O minunatie! Cand am inceput sa citesc articolul tau, mi-a tresarit inima de bucurie ca stii sa faci asa ceva. Apoi am zambit, caci si eu reduc din cantitatile de zahar gasite in retete. La finalul articolului eram ca un cozonac necrescut. :D Fac si cozonaci, insa rareori urmand pasi anume de prin retete. Am descoperit ca un strop de drojdie in plus te scapa de framantatul ala obsesiv, iar cozonacii ies fragezi, crescuti si gustosi. Oricum, foamea si pofta sunt cei mai buni bucatari. 🙃😆
RăspundețiȘtergereȘi eu am mai mâncat cozonaci prin alte case, dar nu la fel de buni ca ai bunicii și ai mamei (mama de la bunica, soacra ei a învățat). Și mama lui Luci face cozonaci foarte buni, dar de noi nu s-au prins, de niciunul, vreo astfel de rețetă. Da, când zici de frământatul ăla obsesiv știu la ce te referi, asta era o parte care-mi displăcea total. Și acum daca facem pâine manual (nu la aparat, unde doar pui ingredientele și iese pâinea), Luci e cu frământatul aluatului, eu nu am răbdarea necesară ( iar acum, nici forță). Dar îți mulțumesc pentru pontul cu drojdia, n-am știut până acum.
ȘtergereOricum, chiar dacă nu am avea cozonac la masa de Crăciun, o să fie alte prăjituri, devenite deja tradiție la noi in familie.