Colecționara de… căzături...

  Oamenii, de-a lungul timpului, colecționează tot felul de lucruri, părându-li-se o mare răsplată atunci când, venind alții în vizită, aceștia, cu un aer admirativ, le laudă respectivele colecții adunate, uneori, cu efort financiar, doar de dragul artei. Și, un colecționar pasionat, ar putea vorbi ore întregi despre o piesă sau alta a unei astfel de colecții, unde a găsit-o, drumul sinuos pe care l-a parcurs până a ajuns „acasă”, cât este de valoroasă și, nu în ultimul rând, cât l-a costat.

  După ce am vorbit și eu despre colecțiile mele adunate, în timp, până la cea de păpuși de porțelan despre care am și povestit cum a luat naștere într-una dintre poveștile mele, iată că m-am trezit cu o altă colecție, pe care nu mi-am dorit-o și chiar tind să cred că nimeni nu ar colecționa, de bună voie, așa ceva. De doi ani de zile, de când m-am trezit cu boala asta autoimună, cu nume complicat, de care nici nu auzisem înainte de a o avea, am reușit să colecționez, până acum, nu mai puțin de… opt căzături. Or fi multe, or fi puține, habar n-am… Recunosc că, la unele, am primit și puțin ajutor din partea matracucilor, căci ele sunt foarte dornice să ajute chiar și atunci când nu e cazul, dar… na! te pui cu ele când își pun ceva în cap? Dar, să nu le laud prea tare, căci s-a întâmplat și să mă împiedic fără niciun fel de ajutor din afară sau, chiar să stau pe loc și „să-mi fugă pământul de sub picioare”...

  Ultima căzătură care se alătură colecției mele, „am primit-o” acum câteva zile, în ultima marți a lunii noiembrie. Acuma, nu știu dacă o fi fost vorba de cele „trei ceasuri rele” despre care se tot vorbește că le-ar avea zilele de marți sau, pur și simplu, „am avut noroc” să-mi îmbogățesc colecția taman într-o astfel de zi. Cert este că, de departe, este cea mai spectaculoasă căzătură de până acum, ba aș putea spune, fără să greșesc, chiar demnă de vreun cascador experimentat. Bine, nu-mi pot aloca toate meritele, căci nițel „ajutor” tot am avut de la draga mea matracucă. Sper, doar, ca matracucile să nu se ia la întrecere la a mă „ajuta”, căci, până acum, scorul e 2-1 pentru Capucino.

  Dar, să vă spun mai bine, cum s-a întâmplat să-mi măresc, fără să vreau, colecția: mă pregătisem să șterg praful, căci, dacă nu avem afară zăpadă, pe lângă stratul de „dalbă nea” pe care mi-l lasă pe covorul din living de fiecare dată când se întinde pe el, Flutur, generos din fire, mă mai fericește și cu un strat substanțial de praf. Deci, iau o cârpă din baie, o umezesc și o duc în cameră apoi, cu mersul meu de „balerină”, mă întorc să merg în bucătărie. Dar nu bine ies că, matracuca, zburdând în jurul meu ca un mieluț, se ridică cu picioarele din față să se urce pe mine și numa’ ce nimerește partea laterală a genunchiului stâng, taman piciorul mai slab; fac o întorsătură spre dreapta (habar n-aveam de ce pot fi în stare… până acum) și mă trezesc pe spate în fața bicicletei statice care staționa, de sâmbătă, pe hol. Chiar aud, în timp ce cad, cum sună capul meu ca un... dovleac copt. Aoleu! e prima dată când dau cu capul, căci, până acum, la toate căzăturile de dinainte, putusem, instinctual, să mi-l feresc. Simt cum „masa creierală” mi se zguduie din toate rotunjimile… „bostanului”, văd stele verzi, la propriu, și primul lucru pe care-l fac e să-mi duc mâinile la cap să văd dacă e întreg. Mă pipăi și chiar zic că e-n regulă. Nu mă ridic, aștept să se stabilizeze imaginea. Simt un botic umed care mă gâdilă pe față. Scot un „aaaau!”, mă doare fruntea (chiar mă mir, căci am aterizat pe spate), îmi sterg lacrimile care s-au pornit fără voie. Mă gândesc că ar trebui să verific și altfel dacă sunt ok: 5x8... 40, 6x7… 42, 7x8… 56, 6x9...54, 7x9...63… dacă mi-amintesc bine tabla înmulțirii, pare să fie în regulă și partea asta, psihică… După câteva minute bune, decid că ar fi cazul să mă ridic… Ochelarii mi-i găsesc pe jos, zburaseră peste cap… mă bucur că nu s-au spart...

  Au trecut deja trei zile și încă resimt efectele… Mă dor mușchii gâtului de parcă aș fi făcut cine știe ce exerciții foarte solicitante… Probabil că, în cădere, s-or fi contractat, habar n-am, căci e prima dată când pățesc așa ceva. Nu știu de ce, Flutur m-a urmărit în prima zi peste tot, chiar și în baie, ținând-o pe zburdalnica de Capucino la distanță…

  Pentru că mi-am dat seama că, deși spun la fiecare căzătură „Sper că e și ultima!” și, totuși, la fiecare câteva luni, colecția mea se face din ce în ce mai mare, Luci s-a hotărât să-i scrie lui Moș Crăciun să-mi pună sub brad un set alcătuit dintr-o cască, cotiere și genunchiere, menite să mă protejeze. Adică, zice el, dacă tot îmi îmbogățesc colecția, măcar să o fac cu stil, fără să-mi sparg „dovleacul” sau să-mi rup ceva...