Cealaltă bunică

  Eram deja prieteni de vreo 8 luni când m-am dus pentru prima dată la țară cu Luci și familia lui. Aveau de adus și de așezat fânul în șură, deci, o mână de ajutor în plus nu strică niciodată. Ce-i drept, mă încercau ceva emoții pentru asta, știți și voi cum sunt bunicile, foarte curioase (cel puțin, o știam cum e a mea): cine ești, de-a cui ești, unde locuiești, unde lucrează părinții... ei! cam tot ce ar putea interesa pe o bunică cu ce fată vorbește dragul ei nepot. Oricum, la început aveam emoții și când mergeam la Luci acasă și vedeam pe cuier haina de polițist a lui tati, pe atunci tatăl prietenului meu… Țin minte că, prima dată, m-am și gândit că mă va așeza pe un scaun și, față în față, ca la un interogatoriu, așa cum văzusem în filme sau citisem în cărțile polițiste, va trebui să „recunosc” și să spun tot, și ce-am mâncat în urmă cu o săptămână.

  Bunica lui Luci îmi amintea foarte bine de bunica mea: micuță (chiar mai micuță decât m-aș fi așteptat), slăbuță, îndoită de spate, dar ca o furnicuță, o clipă nu stătea locului, parcă era mai tot timpul în mișcare. Dar, cum e la țară, munca nu se termină niciodată, tot timpul mai este câte ceva de făcut.

  Când am ajuns, după cum era și normal, am făcut cunoștință cu toată lumea, în primul rând cu ce se afla la casa lui bunica, oameni și animale, apoi la casa de peste drum, unde era gospodăria părinților lui Luci. Când m-a prezentat prietenul meu bunicii lui, ceva de genul „Uite, bunică, asta-i prietena mea!”, eu, fată de la oraș, foarte protocolară, mă prezint întinzând mâna: „Loredana Lupșe, îmi pare bine!” Bunica lui îmi strânge mâna și-i zice lui Luci: „No, faină fată ț-ai găsât!”

  Cum eu sunt iubitoare de animale, am făcut cunoștință și cu câinele bunicii pe care mi l-am făcut prieten într-o clipă, nici nu se putea altfel. M-am jucat și cu pisicile, dar cum pe ele puricii își manifestaseră prezența mai pregnant decât cei ai câinelui, n-am insistat prea mult cu joaca. La șura de peste drum, erau și câteva animale de-ale unchiului, fratele lui tati: o iapă, două văcuțe și un vițeluș. Foarte curajoasă pentru cineva care nu crescuse cu prea multe animale, mai ales de acest fel, am învățat să țin mâna întinsă și iapa să-mi ia din palmă un cub de zahăr, să o mângâi pe coamă și să las vițelușul să mă lingă, uimindu-mă ce limbă aspră are.

  Nu mai țin minte cum de am ajuns să rămân acasă la bunica și să povestim. Povestim e puțin cam mult spus, căci de-abia acum am avut parte de un adevărat interogatoriu, după cum m-am și așteptat: cine sunt deja știa, căci îi spusesem, dar era deosebit de important cine-mi sunt părinții, de prin ce părți geografice se trag, dacă locuim la oraș, ce casă avem, unde lucrează părinții, cât câștigă... Mă simțeam ca un suspect prins care trebuia să-și dovedească veridicitatea alibiului. Chiar și ce mâncasem dimineața acasă la micul dejun era important. Am mai povestit, apoi m-am scuzat și m-am dus la lucru, căci, de fapt, de asta venisem.

  Până seara, fânul era așezat și aranjat frumos în podul șurii, ne mai băgaserăm puțin și prin grădină… în fine, ce-am știut mai bine și cum m-am priceput, am ajutat și eu, părinții lui Luci fiind și ei mulțumiți de hărnicia mea.

  În drum spre casă, întrebată fiind ce părere am despre această zi petrecută la țară, le-am spus adevărul: deși a fost destul de obositoare, mi-a plăcut foarte mult și aveam de gând să mai vin dacă ar fi fost de acord să mă mai aducă, mai ales că deja îmi făcusem și prieteni noi (câinele, iapa, vițelușul...); le-am povestit și despre „interogatoriul” la care fusesem supusă, fără nicio supărare, căci doar așa sunt bunicile, nici a mea nu făcea excepție. Doar ceva ce m-a mirat, le-am spus că bunica nu se considera prea frumoasă și eu tot a trebuit să insist ca s-o conving că nu e așa, dar cred că fără vreun rezultat. „Adică cum?” m-au întrebat curioși. „Păi, bunica tot repeta, din când în când: „Vai, urâtă-s!” Pe când eu îi tot spuneam că nu e așa, că toți oamenii sunt frumoși, indiferent de vârstă, dar parcă nici nu auzea ce spun. Și tot repeta cuvântul ăsta „placă”… chiar nu știu la ce se referea, căci eu n-am văzut nicio placă în jurul meu… Toată lumea a început să râdă, după care mi s-a explicat cum stă treaba: „urâtă” nu era vreun reper estetic, ci dădea de înțeles că era sătulă de lucru, obosită, trudită… Aaa, asta era… apoi, normal că bunica nici nu băga de seamă ce îi tot dau înainte cu frumusețea… Și „placă” adică „poftim?” atunci când nu înțelegea, ca să repet sau să explic ce voiam să spun, la ce mă refer… Cine știe ce-o fi crezut bunica lui Luci despre mine, că-s vreo ciudată care „bate câmpii”…