Căruța

  Sfârșit de noiembrie… Totul e înghețat, chiar și eu care, de mai bine de o oră, stau în drum și aștept o mașină să mă ducă acasă… După-masă, mai ales după ora trei, mașinile sunt tot mai rare pe această rută… Și e luni, una dintre acele zile în care, după spartul târgului (căci a fost zi de târg azi), mulțimea de oameni, împreună cu mărfurile și animalele lor aduse cu mașini ori căruțe, s-au împrăștiat fiecare pe la casele lor, pe la treburile lor.

  Peste drum se află braseria unde staționează o căruță întârziată. La un moment dat văd că se pregătește de drum. Când ajunge lângă mine, proprietarul ei mă întreabă încotro vreau să merg. Mă mai uit o dată pe șosea: nu se vede venind nicio mașină. Mă uit la „șoferul” căruței și observ că e cam de vârsta tatei, ba parcă chiar mai în etate. Înghețată, obosită, sătulă de atâta așteptare, mă hotărăsc să urc, ce altceva să fac… Moșul are pe picioare o cergă din lână pe care o întinde ca să-mi acopăr și eu picioarele înghețate. Îmi spune că m-a văzut de la braserie unde se oprise să bea o bere și chiar se gândise că, dacă voi mai fi acolo după ce-și termină berea, mă ia el până la Seini (sincer, partea asta mai bine ar fi omis-o din discuție). O luăm la pas până în vârful dealului, să nu obosim căluțul, mi se spune. Eu mă gândesc ce experiență minunată voi avea de povestit a doua zi colegilor, mai ales că tocmai făcusem la școală, ca lectură suplimentară, povestirea lui Creangă „Moș Nichifor Coțcariul”, deci ce noroc pe capul meu să mă „plimb” cu căruța taman astăzi. Povestim noi de una, de alta până când, pe nesimțite, discuția ia o întorsătură ciudată, ca să nu zic altfel, adică eu îi tot dau înainte cu „Ce cal frumos aveți!” (căci nu mai știam ce alt subiect să abordez), iar el îi tot dă înainte cu ce frumoasă sunt… Deodată, simt mâna moșului care avea, probabil, dublul vârstei mele, pe genunchi. Cu o mișcare repezită, arunc cerga cât colo și îi strig să oprească, altfel, sar din căruță. Moșul, speriat de reacția mea: „Sunt cuminte, sunt cuminte!” Eu însă, insist, așa că, ce să facă bietul moș, oprește, mă dau jos, iar el își continuă drumul. Eu tremur de nervi și de indignare: „Cum îndrăznește, drept cine mă ia?” Mă uit în jur: sunt pe la mijlocul drumului, în pustietate, nici țipenie de om. De jur-împrejur… câmp… Nici nu știu ce să fac, încotro s-o iau. Deocamdată, stau pe loc să se îndepărteze căruța cu moșul „amorezat” sau… să nu-i vină cine știe ce altă idee…

  Încă tremur, nervoasă, când apare o mașină în care văd o colegă de navetă. Șoferul oprește și mă „culege” de pe marginea șoselei. Se vedea de la o poștă că eram într-o stare de maximă surescitare și mă întreabă amândoi, și șofer, și colegă, ce mi s-a întâmplat. Încă indignată la culme, povestesc faza care tocmai avusese loc. Lor li se pare amuzant; mă destind și zâmbesc și eu. Depășim „autovehiculul” de care fusesem, până de curând, atât de mândră. „Asta-i căruța? Dacă vrei, cumva, să-ți continui drumul cu un alt mijloc de transport…” îmi spune șoferul, râzând. Răspund într-o clipă, fără să stau pe gânduri: „Nu, nici vorbă, să nu mai aud de căruțe, mi-a ajuns…”

  În cei șase ani de navetă în care am fost nevoită să fac autostopul, m-am urcat în nenumărate mașini, mai mici sau mai mari, mai modeste sau mai luxoase (de! după bugetul fiecăruia), în dube, camionete, camioane, am călătorit chiar și cu ambulanța; am întâlnit fel de fel de oameni, de treabă sau mai puțin de treabă, oameni cerebrali cu care puteai discuta, dar și oameni care nici măcar nu stăpâneau prea bine arta condusului, rugându-mă să ajung întreagă la destinație… Dar în căruțe nu m-am mai urcat… O singură călătorie (cât să nu zic că n-am făcut-o și pe asta) mi-a fost de ajuns...