Pisoiul… „parfumat”

  Aveau bunicii din partea tatei un pisoi care nu știu cum a ajuns să fie al lor. Cred că la început, acesta colinda din casă în casă, din curte în curte până s-a hotărât să se stabilească unde a observat că primește de mâncare și, desigur, iubire. Era alb cu roșcat și a ajuns să-l cheme Mirciulică. Asta, din cauza lui frate-meu care mă șicana, eu având pe atunci, la cei 14 ani, o oarecare simpatie pentru un coleg din clasa lui. Mirciulică în sus, Mirciulică în jos, până când așa i-a rămas numele. Și îl iubea toată lumea pe Mirciulică, și noi, și bunicii...

  Într-o seară de iarnă, după ce cinează și finalizează toate treburile pe care le aveau de terminat pe afară, bunicii se pregătesc de culcare. Și, pe când se pun ei în pat, numai ce le vine pe la nas un iz nu tocmai… plăcut. „A ce pute?” întreabă bunica. „Nu știu!” zice bunicul. „Nu ți se pare că miroase ceva urât, a ...treaba mare?” „Eu n-am făcut nimic!” se apără bunicul. „Și, totuși, pute ceva…” Se scoală ei amândoi, aprind becul și încep să caute sursa mirosului. Deschid cămara, deschid și micuța bucătărie, tot adulmecând. Se uită pe sub pat, pe sub masă, mirosul părându-li-se din ce în ce mai pregnant. Până când… dau de Mirciulică, care, săracul, era tot ud de parcă atunci ar fi ieșit din vană, de la… duș. Doar că, nu era dușat, ci… plin de „rahat”. Bietul Mirciulică, căzuse în veceul de afară și cine știe cât timp i-o fi luat să iasă de acolo… Ud, murdar, tremurând de frig, a reușit să se strecoare printre picioarele bunicilor pe când erau afară și… direcția calorifer, sub care s-a aciuat, așteptând să se încălzească. Vă dați seama ce miresme ieșeau din blănița bietului Mirciulică…

  Săraca bunica, când l-a văzut, și-a pus mâinile în cap: ”Da’ ce-ai pățit, măi Mirciulică, de puți în halul ăsta?” Pisoiul, tremurând din toate încheieturile, îi răspunde cu un mieunat sfâșietor. Bunica ia o cârpă de lângă ușă, îl înfășoară pe pisoi și iese cu el, intrând în căsuța de vară unde se afla și vana pentru făcut baie. Între timp, bunicul șterge sub calorifer și deschide ușa să iasă izul... pestilențial din casă. Bunica a spălat pisoiul, l-a șters, i-a încropit sub calorifer un culcuș călduros, după care au reușit să se culce cu toții.

  În ziua următoare Mirciulică a dormit mult, trezindu-se abia pe la prânz. Noroc că, între timp, s-a uscat și aventura neplăcută și, în același timp, „înmiresmată” pe care o avusese cu o zi înainte nu s-a soldat cu vreo răceală sau mai rău. Toate acestea le-am aflat de la bunicu’ care a fost mai mult decât bucuros să ne povestească pățania… pisoiului-erou în ochii noștri, căci nu se întâmpla chiar în fiecare zi să auzim o astfel de poveste, mai ales adevărată și mai ales povestită de bunicu’, așa cum numai el știe. Bineînțeles că la început nu prea ne-a venit să credem, fiind chemată bunica să-i întărească spusele. Astfel, „eroul” Mirciulică a fost și mai iubit și răsfățat de către noi care l-am compătimit, arătându-ne empația și grija față de el și, chiar adulmecându-l, să vedem dacă mai păstrează ceva… miresme de la întâmplarea cu pricina (na! eram copii, ce să vă mai spun…). Oricum, Mirciulică a fost foarte recunoscător față de bunici pe care i-a considerat salvatorii lui, făcându-și datoria de a nu lăsa niciun șoarece sau șobolan să se apropie de casă cât timp a făcut și el parte din familie...