Povestea Irinei...

  În spital la Recuperare, am mai aflat o poveste foarte frumoasă și emoționantă, care m-a făcut să uit de o altă poveste tristă de la Cluj, pe care chiar am încercat să o uit, căci mă întristase peste măsură…

  Am aflat că noua mea prietenă și colegă de salon cu care fusesem internată și data trecută, doamna Maria, avea aceeași boală ca și mine, poliradiculonevrită, doar că a ei era spastică, pe când a mea era flască. Am mai povestit de una, de alta, de boală, de familie și, din vorbă în vorbă, mi-a spus o poveste din familia ei, foarte emoționantă, astfel că i-am cerut permisiunea să o fac publică. Era păcat să se piardă în negura timpului…

  Băiatul ei cel mare, Aurel și soția sa, Edit, nu aveau copii, deși și-au dorit foarte mult. S-au dus la un Centru (pe atunci copiii din orfelinate nu erau dați în plasament, mai ales copilașii foarte micuți), au spus la poartă ce doresc și i-au lăsat înăuntru. De cum au intrat, au dat cu ochii de Irina, o fetiță de numai 3 luni. A fost „dragoste la prima vedere”, când au văzut-o, s-au dus țintă la ea, au luat-o în brațe și au spus: „Asta este fetița noastră!” Au trecut prin procedurile specifice adopției, totul s-a petrecut conform legii, devenind părinți cu drepturi depline.

  Au iubit-o ca pe copilul lor (de fapt, nici nu se putea altfel, din moment ce și-au dorit atât de mult un copil). Avea camera ei, i-au cumpărat calculator, telefon, de ziua ei (27 octombrie) organizau întotdeauna o mare petrecere la care erau invitați vecinii, bunicii, unchii cu mătușile, verișorii, în fine, toată lumea. De câțiva ani, procedează altfel: merg la Mall, doar ei trei, mănâncă ce dorește Irina, îi cumpără ce-i place ei, petrec o zi perfectă, în famile.

  Anii au trecut și, pe la zece ani de la fericita întâmplare de a deveni părinți, vine fetița de la școală, și-i spune mamei:

  -Mami, vreau să-ți spun ceva...

  -Spune-mi, draga mea!

  -Uite ce zic copiii de la școală, cum că eu nu-s copilul vostru, că sunt înfiată…

  Mama a simțit că-i stă inima-n loc. Tatăl, care era și el acasă, emoționat, speriat, totodată, a zis cu o voce sugrumată:

  -Da, Irina, e adevărat…

  Și a început să-i povestească, așa cum s-a priceput mai bine și pe înțelesul ei, povestea venirii acesteia în familia lor, după care a adăugat:

  -Ne-ai fost dragă și te-am iubit de cum te-am văzut… Când vei crește mai mare și vei înțelege mai multe, dacă vei vrea să o cauți pe mama ta adevărată, noi nu ne vom opune, ba chiar te vom ajuta…

  -Nu, zice Irina, nu vreau s-o cunosc, nu vreau să știu de ea... Voi sunteți părinții mei, mami a mea și tati al meu!

  Toți s-au îmbrățișat plângând…

  Aurel și Edit, părinții adoptivi, au cunoscut-o și pe mama adevărată a Irinei care, era și ea de la Casa de copii. Era o tânără de vreo optsprezece ani când a rămas însărcinată și nu a putut păstra copilul. Tatăl ei era cioban la oi, de mamă nu știe să fi avut, cum o fi ajuns într-un orfelinat? Probabil, tatăl nu a avut timp să se ocupe de ea, fiind mai tot timpul plecat și a ales această variantă. Fata, fără casă, fără un sprijin financiar, nu a avut încotro… Spuneam că viitorii părinți ai Irinei au cunoscut-o cînd a venit la Tribunal să semneze actele prin care renunța la copil, la drepturile părintești. Cu siguranță, tatăl natural al Irinei a dispărut din peisaj de îndată ce a aflat de sarcină…

  Eu, personal, o admir pe mama adevărată a Irinei care i-a dat o șansă la viață, de fapt, două șanse: prima dată, că nu a avortat fetița; putea foarte simplu să renunțe la sarcină, să nu știe nimeni, nu se mai complica, nu? Dar ea și-a asumat responsabilitatea faptei sale și nu a făcut un păcat foarte mare, ucigând un copil, căci, „omul e om din momentul conceperii”. A ales să o nască, chiar dacă nu a putut-o păstra și a părăsit-o. A doua șansă pe care i-a acordat-o fetiței, a fost când a semnat actele de adopție și a renunțat definitiv la ea, pentru ca fetița ei să aibă un tată și o mamă care să o iubească nespus, să crească într-o familie în care ea să fie centrul universului lor.

  Edit, mama adoptivă, s-a mai întâlnit cu mama adevărată a Irinei, i-a mai dat hăinuțe pe care ea nu le mai purta (aveau cam aceeași mărime), dar, sfătuită fiind și la Tribunal, când a devenit părinte legal al fetiței, nu i-a spus acesteia unde locuiește, nu i-a dat informații despre Irina; într-adevăr, nu era nevoie ca Irina să afle toate acestea, nu era necesar să-i zguduie universul minunat în care aceasta trăia.

  Îi admir enorm și pe Aurel și Edit care i-au dat o șansă la o viață normală unui copil fără viitor, privat de mamă, privat de dragostea a doi părinți care îl iubesc „până la cer și înapoi”…

  Și, nu în ultimul rând, o admir pe Irina care, la doar 10 ani, a înțeles că nu contează atât de mult cine-ți dă viață, ci, ceea ce contează cu adevărat este cine te crește, te educă și-ți dă o șansă la un viitor. Acum, Irina are șaisprezece ani și jumătate și-și iubește părinții adoptivi la fel de mult ca până atunci când a aflat adevărul despre nașterea și originile ei...