Încă de când erau mici, matracucile se tem de furtună… Dar se tem atât de tare, încât reacționează foarte ciudat, mai ales matracucul. Astfel, dacă Flutur e afară și geamul rabatat, e în stare să se urce pe pervaz (atunci parc-ar fi încadrat într-un tablou) și să încerce să intre. Vă dați seama că nu are cum, dar el, totuși, încearcă. Dacă suntem plecați, se ascunde în spate în fundul grădinii, după lemnărie. În momentul în care ajungem acasă, dacă nu amândoi, măcar unul dintre noi, vine repede în întâmpinarea noastră și e primul la ușă ca să intre. Capucino, în schimb, devine „poster” în fundul cuștii lui Flutur, de unde de-abia o mai putem „dezlipi” pentru a o aduce înăuntru.
Și în casă matracucile se comportă ciudat. Cu Capucino e mai ușor, se bagă sub pat și e ok, se liniștește (asta, dacă nu suntem deja în pat și se bagă sub plapumă). Dacă patul nu e desfăcut, e destul de micuță pentru a ni se ascunde în brațe. Dar Flutur nu e așa de ușor de liniștit. Și nici micuț nu e… El nu încape sub pat, altfel ar încerca. Așa că, indiferent că stăm pe scaun sau suntem în pat, vine și încearcă să se bage sub noi ca să găsească protecție. Într-o noapte, pe când tuna și fulgera puternic, Flutur se plimba neliniștit prin casă, negăsindu-și locul. Luci s-a ridicat pe jumătate din pat ca să-l liniștească și matracucul și-a pus capul în locul lui pe pernă și n-a mai vrut să plece.
Anul trecut, în Noaptea de Înviere s-a întâmplat să fie o astfel de vreme. Pe când să mergem la biserică, parcă s-a mai liniștit, dar Flutur voia să intre, iar Capucino să iasă. Nu-l puteam lăsa pe matracuc înăuntru nesupravegheat până să venim noi, de aceea am decis să rămână afară. Cu toate că Cino rămânea în casă, faptul că noi plecam pe o astfel de vreme o făcea să-i fie frică, mai ales că sub pat nu mai putea să se bage, că nu era desfăcut. I-am lăsat așa, unul afară și unul înăuntru și am plecat cu inima strânsă, gândindu-ne că o jumătate de oră nu o să pățească niciunul nimic. La biserică, aproape de finalul Slujbei de Înviere s-a pornit o ploaie torențială cu tunete și fulgere, de ziceai că se sfârșește lumea. Până am ajuns la mașină, puteam să ne stoarcem hainele, atât de uzi eram (și avusesem și umbrelă). Am ajuns acasă și Flutur a ieșit într-o clipă de pe unde se ascunsese și s-a postat la ușă nerăbdător să intre cât mai repede la adăpost. Mai urma să vedem cum a trecut matracuca peste furtună. Am intrat înăuntru, am aprins luminile și ne-am mirat că nu ne-a ieșit în întîmpinare. Oricum, pe hol lăsasem becul aprins special pentru ea. Am strigat-o ca să iasă de pe unde s-a ascuns. Nimic… Am început să mă panichez. Am căutat-o inclusiv în dulapul cu oale din bucătărie. N-am găsit-o. Din ce în ce mai panicată, am luat camerele la rând. Nici acolo… nimic… Deja m-am speriat de-a binelea și-mi făceam procese de conștiință de ce am lăsat-o singură. Am verificat din nou după canapeaua lui Flutur, în toate locurile strâmte unde, în mod normal, n-ar încăpea, m-am uitat din nou în dulapul cu oale, inclusiv în oalele mai mari. Pe când îmi venea deja să plâng, doar ce o văd coborând scările. Am strâns-o tare-tare în brațe, vizibil ușurată. „A rămas închisă în baia de la mansardă” mi-a spus Luci. E drept că acolo n-am căutat-o, ușa fiind închisă.
Până ne-am prins de șmecherie și închidem întotdeauna ușa de la baia de sus, Capucino a mai rămas de câteva ori prizonieră, fără să ne dăm seama unde e.
Flutur, vrând să intre cu orice preț...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu