Vecina și matracucile

  Avem o vecină destul de în vârstă, care merge în oraș la cumpărături în fiecare zi. De fiecare dată, când pleacă și când se întoarce, matracucile își cântă cu pasiune repertoriul de top cu toate vocalizele aferente, punând foarte mult suflet...

  Vecina a încercat în fel și chip să se împrietenească cu „vedetele” noastre, ea nefiind obișnuită să fie întâmpinată cu atâta entuziasm. Adică, nu e musai să afle chiar toată strada că ea merge în oraș. Degeaba… matracucile nici n-au vrut să audă de așa ceva. S-a apelat și la noi, impresarii duetului, dar tot nu le-am putut îndupleca s-o lase mai moale cu vocalizele în prezența ei. Nemaiștiind ce să facă, doamna noastră a încercat să le corupă cu grisine. Matracucile le-au considerat ca ovații ale publicului, astfel că i-au oferit un bis destul de consistent, ba, uneori, chiar două, asta depinzând de dispoziția cu care se trezeau. După ce publicul dispărea, dispăreau și grisinele... Dar, să nu credeți cumva că a doua zi, publicul vizat nu va fi întâmpinat cu același entuziasm ca în ziua precedentă.

  Într-un fel, le înțeleg și pe matracuci. Vecina are un dog german care mai scapă uneori pe stradă, spre disperarea matracucilor. De fapt, spre disperarea lui Capucino, care s-a și întâlnit cu el. Dar, să vă spun cum s-a întâmplat: într-o zi frumoasă de vară, nu știu cum s-a strecurat matracuca pe lângă mine când am intrat în curte și… pe-aici ți-e drumul… când s-a văzut pe stradă, parcă era în lumea ei. Doar că, cu cât mergeam mai aproape de ea, cu atât se depărta de mine mai tare, crezând că ne jucăm. N-ar fi fost o așa problemă, nu era pentru prima dată pe stradă. De obicei, lăsam poarta deschisă și venea înapoi (nu e prea distractiv să te joci de unul singur pe alt teritoriu decât al tău). Doar că pe stradă, în acel moment era și câinele dog german, care scăpase, de asemenea, din curtea lui. Capucino nu l-a văzut, ea țopăia prin iarbă uitându-se după fluturi, după gâze, pe marginea drumului, cu mine pe urmele ei. Dogul german, însă, a văzut-o și a pornit spre ea. Vecina ieșise, ca și mine, pe urmele câinelui ei să-l bage în curte. Privind în urmă, acum mi se pare amuzant cum, un câine mare cât un vițel și o micuță matracucă cam cât o pisică, cu stăpânele pe urmele lor, se apropiau unul de altul din direcții opuse. Eu tot îi strigam matracucii să se întoarcă, dar parcă vorbeam singură. Când s-a apropiat destul de mult, Capucino și-a ridicat capul din iarbă, l-a observat, s-a speriat și… stânga-mprejur, a luat-o la goană direct în brațele mele. Cu toate că suntem vecini, nu cunosc câinele și nici nu știu cât de prietenos ar fi cu un alt câine, dar nici nu eram prea curioasă să aflu… Cel puțin, nu atunci… Dogul german s-a oprit puțin debusolat de reacția lui Capucino (probabil, nu avusese intenții rele, dar… poți să știi?), timp în care vecina l-a apucat de zgardă și a reușit să ducă evadatul înapoi în curte. 

 De atunci, de fiecare dată când trece vecina pe stradă, Capucino o întâmpină cu repertoriul binecunoscut. Și, povestindu-i lui Flutur, l-a influențat și pe matracuc. Nu știu, totuși, ce vrea Capucino să-i transmită vecinei noastre: că-i pare rău că nu și-a făcut un nou prieten când a avut ocazia, că-i pare rău de cum a reacționat sau că, pur și simplu, îi transmite salutări și toate cele bune vecinului patruped?

 

                                             Relaxare înaintea unui concert...