Să ai un handicap în ziua de azi…

  Până a nu avea un handicap, nu m-am gândit prea mult la așa ceva. De obicei, cei care au un handicap (poate că nu toți, dar majoritatea celor pe care i-am întâlnit) ar vrea ca lumea să-i considere ca fiind niște persoane obișnuite, cu care să discuți despre orice, cu care să te comporți normal. Dar, nu se întâmplă așa ceva... De obicei, cei care au un handicap (mai ales fizic, că ăla este, de obicei, vizibil) sunt priviți cu milă, cu compasiune. Știu, pentru că și eu am făcut-o. Vrei să ajuți, cred că există chestia asta în firea omului. Dacă o astfel de persoană stă în picioare, vrei să-i oferi un loc ca să stea jos, vrei să o ajuți să coboare treptele, să urce o bordură, să treacă de o porțiune de drum cu ghețuș. Uneori, persoana în cauză acceptă ajutorul respectiv, alteori nu, motivând că trebuie să învețe să se descurce singură (acest motiv îl bag și eu la înaintare de cele mai multe ori; dar, sunt situații în care accept ajutorul oferit, că văd și eu că altfel nu merge, însă, chiar și atunci, nu pot să nu observ „grija” cu care mă manevrează în mișcări, de parcă aș fi din porțelan). Apoi, dacă vezi o persoană cu handicap stând deoparte așteptând pe cineva sau, te gândești tu, ceva, vrei să-i oferi bani, gândindu-te că cerșește. De obicei, îi „citești” repede pe cei care cerșesc, căci, vin la tine și îndrugă orice, pentru a primi ceva de pomană (de obicei, bani). Dacă nu cer, oferi tu, chiar bucurându-te că ai reușit să faci o faptă bună din proprie inițiativă (dacă persoana respectivă nu „te-a bătut la cap” să-i dai ceva), având așa, o mulțumire de sine pentru fapta ta cea milostivă, negândindu-te că, poate, persoana respectivă chiar aștepta pe cineva. Gafa asta am făcut-o și eu și chiar nu mi-am bătut capul că am greșit, că persoana respectivă ar putea să se simtă umilită pentru gestul meu de „milostenie”.

  Am mai vorbit despre boala asta ciudată a mea, cât de greu a fost diagnosticată (o boală autoimună, destul de rară, 1-2 persoane din 100.000 se îmbolnăvesc anual de poliradiculonevrită -sindromul Guillain-Barre, după numele celor care au descoperit-o) și cât de grea este recuperarea, după ce s-a cronicizat. Am ajuns, în cele din urmă, să port baston, pentru a putea să mă deplasez mai ușor (fără a părea că „dansez”, vorba lui Luci). Dar… îmi era rușine să umblu cu el. Pentru că la biserica de care aparținem, lumea ne cunoaște de ani de zile, normal că, văzând cât de greu umblu, a început să ne întrebe, pe mine sau pe soțul meu ori, dacă nu pe noi, în mod direct, pe fratele meu, ce s-a întâmplat (lumea care ne cunoaște mai bine); dacă nu îndrăzneau să ne întrebe, cunoscându-ne „din vedere”, vedeam cum se uită la mine (privirea aceea pe care o aveam și eu cândva față de cineva cu un handicap). Ei bine, purtarea bastonului era deja altceva. Erai deja stigmatizat ca fiind „handicapat”, un lucru cu care greu m-am obișnuit. Ca să nu port bastonul într-un mediu în care lumea mă cunoștea, am decis cu soțul meu să schimbăm biserica, să mergem la Catedrala Episcopală. Acolo, nu zic că nu ne-am întâlnit și cu persoane cunoscute, dar mult mai rar, nefiind nevoie să dăm explicații la fiecare a doua-a treia persoană întâlnită sau să simt privirea aia de milă asupra mea. Este foarte dificil să explici așa ceva, dacă nu ești în situația respectivă. Deja începusem să mă obișnuiesc, mai greu a fost când m-au văzut unii dintre vecini după o anumită perioadă de timp în care deja purtam bastonul cu mine și am dat explicații că… na! asta e, curiozitatea face și ea parte din natura umană (nu merg pe jos în oraș, pentru că nu pot, nu merg neînsoțită în oraș la cumpărături, pentru că nu pot).

  Odată, mersesem singură la biserică. Era sărbătoare, în timpul săptămânii, nu avea cine să mă ducă. Am luat taxiul și, pentru că stătea să plouă, nu mai luasem bastonul; am luat, în schimb o umbrelă mare de care m-am ajutat la mers. Am stat până s-a terminat slujba și, deoarece începuse să picure, curatorii nu au mai coborât scările cu anafura. Neexistând balustradă ca să pot urca eu, m-am tot uitat în dreapta și-n stânga cui să-i dau banii să mi-i pună în coșuleț și să îmi aducă și mie un pliculeț cu anafură. Văd un domn și îi întind bacnota, spunându-i dacă poate să-mi dea și mie banii și să-mi aducă anafură. Cu siguranță că m-am exprimat eu greșit căci, tocmai își scosese și el niște bani din buzunar și, uitându-se la bacnota pe care eu i-o întinsesem, se uită la banii pe care îi avea în mână, ia un leu și mi-l întinde. „Nu, îi explic eu vizibil încurcată, să-mi puneți banii în coșuleț și să-mi aduceți și mie un pliculeț cu anafură…” A înțeles ce doleanțe am, a luat bacnota, a urcat cu ușurință scările și mi-a adus ceea ce cerusem. Abia atunci, „rotițele mele au început să se învârtă, turându-se la maxim” și înțelegând pe deplin ce a însemnat toată treaba: domnul crezuse că cerșesc. Mi-au dat lacrimile, nu știu când mă mai simțisem atât de umitită.

  Încă o dată când am pățit ceva asemănător, a fost de curând, în Sâmbăta lui Lazăr. Noi, după cum am spus, mergem la Catedrala Episcopală la slujbă, dar când este vorba de ridicat paos, de Noaptea de Înviere, de sfințit coșulețele cu bucate de Paști, mergem tot la biserica de care aparținem (aici cunoaștem toate rânduielile, cum și ce trebuie făcut). Așa si acum, pentru că bunicul murise în Sâmbăta lui Lazăr, ne-am obișnuit să ridicăm paos în această zi pentru el și pentru ceilalți din familie plecați „dincolo”. După ce s-a terminat slujba, am luat o bucată de colac pentru acasă, o doamnă chiar ne-a dat niște minibrioșe „de sufletul morților” și mie, și soțului meu, și am ieșit afară. Luci a zis să-l aștept până pleacă după mașină, căci o parcase mai departe. Am stat sprijinită de zidul bisericii, dându-mă mai la o parte de balustradă ca lumea să aibă loc să coboare. Văd o doamnă care, în timp ce cobora scările, mă fixează cu privirea. Chiar m-am gândit că poate mă cunoaște de undeva. După ce coboară, vine la mine, scoate din geantă un pachet de biscuiți, mi-l  întinde „pentru sufletul morților” (din nou, privirea aceea…) și pleacă foarte mulțumită… Iarăși percutez prea târziu gestul ei și, de asemenea, locul unde mă aflam căci, de obicei, acolo stăteau cei care cerșesc. Pachetul de biscuiți parcă îmi ardea mâinile, trebuia să scap de el. Plec în căutarea cuiva căruia să-i dau biscuiții. Văd un copil, dar acesta „zburdă” fericit prea repede pentru „mersul meu de balerină”. Caut pe altcineva, văd două fetițe, aș putea să le dau lor biscuiții, dar sunt două, iar pachetul e doar unul… Pleacă și fetițele cu părinții și, în sfârșit, văd o persoană cunoscută, o mătușă, una dintre verișoarele bunicii. Mă îndrept fericită spre ea, ne salutăm și îi strecor biscuiții în geanta întredeschisă, fără alte explicații suplimentare, cu același „de sufletul morților”. Mai povestesc puțin cu ea și cu sora ei, care apăruse după câteva clipe și de la care primesc o bucată de colac, tot de sufletul celor răposați (dar acum era altceva, nu am simțit-o ca fiind din milă, ci un gest pur creștinesc -mătușile acestea chiar îmi sunt dragi, mă înțeleg bine cu ele) și îmi iau la revedere, căci apăruse Luci cu mașina.

  I-am povestit soțului meu „pățania”, ochii umplându-mi-se de lacrimi: „Doamna aceea m-a crezut o cerșetoare… Dacă nu-mi luai și sacoșa cu minibrioșele și bucata de colac, probabil ar fi fost mai multe persoane care s-ar fi simțit datoare să mă „ajute” să o umplu...” 

..........................................................................................................................................

   Mai târziu, în vară, într-o zi de sărbătoare (cred că de Sânziene) eram, tot așa, singură la biserică când, o doamnă s-a îndreptat spre mine, vrând să-mi strecoare 10 lei în mâna în care aveam și bastonul. Am simțit iar că „iau foc”, căci am izbucnit, de am și speriat-o pe biata femeie... „Nu sunt o cerșetoare!” i-am strigat, ducându-mi mâinile în lături. Doamna, uimită, căci chiar nu se așteptase la o asemenea reacție  din partea mea, a spus că ea voia să-mi dea cu tot dragul. „Nu, nu, vă rog!” repetam eu, trăgându-mă înapoi. După ce s-a îndepărtat, m-am pus pe plâns... Ce are lumea cu mine, ce i-am făcut, de mă tot umilește?...

  Nu știu de ce mă afectează atât de mult lucrurile astea. Gesturi de acest fel, oricât ar fi de normale la oamenii obișnuiți, la mine capătă proporții astronomice și le sucesc și le învârt pe toate părțile… Pe de altă parte, nu știu de ce nu-mi vine în minte, la momentul oportun, să spun ceea ce-mi spun mie însămi, ca și cum aș vorbi cu altcineva: „Asta-s eu, în acest moment. Deocamdată, sunt în această situație, am o problemă. Poate mâine, anul viitor, voi fi alta, dar acum asta sunt...”