Povestea bunicului

  Încă de când eram mică, bunicul obișnuia să-mi spună tot felul de povești din viața lui sau auzite de pe la alții. Avea un fel deosebit de a le spune, într-un mod amuzant, fiind un povestitor desăvârșit. Așa am aflat că, până pe la doi ani, bunicul fusese blond cu părul creț și maică-sa, tunzându-l chilug, când i-a crescut din nou, părul i s-a înnegrit ca pana corbului, dispărându-i și cârlionții... Sau că nașu’ Manoilă, și el un om glumeț, l-a luat pe bunicu’, vrând să-l ducă la o fată „pe vedere”, el fiind deja însurat cu bunica, doar pentru ospățul cu care ar fi fost omeniți... „N-am putut să-i fac asta la Ilenuța mea și nici nu i-am spus vreodată” mi-a mărturisit bunicul și atunci l-am iubit și mai mult, considerând că împărtășim împreună un secret știut doar de noi doi... O altă poveste mi-a tot repetat-o, de-a lungul timpului, de mai multe ori, dar tot îmi plăcea să o ascult de parcă atunci aș fi auzit-o pentru prima dată.

  Era odată un flăcău numa’ bun de însurat care umbla la două fete deodată. Voia să se însoare, dar nu știa pe care dintre ele să o aleagă, căci amândouă îi erau la fel de dragi. Amândouă erau gospodine, făcând niște plăcinte de-ți lingeai degetele de bune ce erau. Chiar era feciorul nostru în încurcătură, nu se putea hotărî pe care dintre ele să o aleagă, din moment ce i se părea că amândouă au aceleași calități pe care și le-ar fi dorit el însuși pentru nevasta lui. Un bătrân, văzându-l supărat și dus pe gânduri, l-a întrebat ce bai are și băiatul i-a spus „păsul” lui. „Pentru atâta lucru ești tu supărat? Stai că te învață moșu’ ce să faci...”

  Flăcăul, învățat de bătrân ce și cum să facă, se duce, într-o seară, la una dintre drăguțe, spunându-i că mama lui e atât de bolnavă, de stă să moară, nu alta... Fata și-a exprimat părerea de rău, întrebându-l dacă putea face ceva pentru mumă-sa. „Să știi că ar fi ceva... Doctorul o zis că s-a face bine numa’ dacă ar mânca aluat rămas pă curpătoru' pă care să întind plăcintele. Nu cumva ți-o rămas pă curpător, măcar cât ai rade cu cuțâtu’, să-i duc?” întreabă, plin de speranță, feciorul. „Vai, nu știu, stăi că m-oi uita... Că io curăț curpătoru' tăt timpu’ când fac plăcinte, nu-mi place să-l lăs așe, murdar de aluat...” zice fata. Îl ia, îl verifică, dar n-a fost chip să găsească niciun gram de aluat, curpătorul fiind foarte curat.

  În seara următoare, merge feciorul nostru, cu aceeași poveste, la cealaltă drăguță. „Oo, stăi că-ți dau cât aluat vrei, colo-i pă curpător, în cămară...” zice fata. Băiatul ia aluatul strâns într-o punguță, prefăcându-se foarte fericit că maica lui se va face bine datorită leacului miraculos. Dar, de nevastă, a luat-o pe cealaltă fată, cea care n-a fost chip să găsească pe curpăturul ei imaculat nici urmă de aluat de la ultimele plăcinte făcute. Și nu a greșit cu această alegere, mulțumindu-i bătrânului pentru sfatul înțelept pe care i-l dăduse.

  De fiecare dată când fac plăcinte, îmi amintesc de povestea bunicului și curăț curpătorul meu moștenit de la propria mea mamă, foarte bine, gândindu-mă cum i-aș spune lui Luci, dacă ar fi cazul: „Luci, cu toată părerea de rău că mami e bolnavă, nu am gram de aluat rămas pe curpător...” Și chiar mi se pare că-l văd pe bunicu’, zâmbindu-mi șăgalnic...

       curpător -planșetă din lemn pentru aluat