Matracucile pe post de… sonerie

  Ne mutasem deja la casa noastră de o perioadă de timp, când ne-am gândit să ne punem și noi, ca toți oamenii normali, sonerie, să auzim în caz că ne caută cineva. Pe atunci, nu avea toată lumea telefon mobil, de-abia apăruseră pe piață. Astfel, de câte ori nu mersese mama înapoi acasă, pentru că nu auzisem că e la poartă și mă strigă... La vremea aceea, aveam o poartă destul de șubredă, motiv pentru care o țineam încuiată, așa că nu aveam atât de mulți vizitatori ca ceilalți vecini. De fapt, nici acum nu avem, chiar dacă poarta nu mai e aceeași și chiar dacă tot încuiată o ținem. Avem, în schimb, o altă sonerie, mai bună decât toate, care funcționează zi și noapte, fără baterii, fără curent, fără încărcare solară: matracucile noastre. Această „sonerie” este de o precizie incredibilă, căci sună diferit în funcție de vizitatori: când la poartă e mami cu tati, sună într-un fel, inconfundabil, mai mult a „miorlăit”, plus dat din codiță și din toate cele, astfel că știm cine ne caută încă înainte de a ajunge în fața casei cu mașina (chiar dacă nu suntem anunțați dinainte telefonic și chiar dacă „soneria” e, în acel moment, în interiorul casei -aceasta este o bizarerie pentru care încă nu am o explicație logică); la fel sună și dacă se întoarce unul dintre noi acasă; dacă, în schimb, e poștașul sau cineva care ne aduce facturi ori vreo reclamă și le pune în cutia poștală, „soneria” noastră sună… cum să vă explic… într-un fel în care îți pare bine că te afli de cealaltă parte a porții și cu asta cred că ați înțeles și de ce ținem poarta încuiată tot timpul; tot așa, știm când vecina noastră dragă merge în oraș sau când se întoarce, căci „soneria” sună altfel, cu mai mult entuziasm față de cum sună la ceilalți vecini (am explicat în „Vecina și matracucile” din ce cauză).

  Astfel, când am venit acasă pentru prima dată cu mașina pe care am achiziționat-o, matracucile nici nu au băgat-o în seamă, normal, până ce ne-au văzut coborând din ea. A doua zi, deja știam când urmează să vină Luci acasă, căci, încă dinainte de a ajunge în fața casei, „soneria” dădea alarma. A treia zi, la fel, sună „soneria” tot așa, miorlăit, pe lângă scuturat din codiță și din toate cele. Știind deja că a venit Luci, încă înainte de a se face mașina vizibilă, am ieșit afară să-i fac soțului meu o primire frumoasă. Dar stau în curte și… stau și… numa’ nu apare. Matracucile, fericite nevoie mare, așteptau și ele, la fel de nerăbdătoare ca și mine. M-am gândit că s-o fi dus să întoarcă mașina, să nu mai aibă treabă în dimineața următoare. Totuși, nu-i putea lua atâta timp, așa că am ieșit în stradă să văd pe la ce vecin s-o fi împotmolit la povești. Dar… nici urmă de Luci. În schimb, de cealaltă parte a străzii, vis-a-vis de casa noastră, era parcată o mașină identică cu a noastră, aceeași culoare, același model… doar numărul de înmatriculare era diferit. A fost pentru prima și ultima dată când „soneria”, atât de precisă până în acel moment, dăduse o eroare care mă indusese și pe mine în aceeași eroare. Totuși, văzând motivul, am înțeles cum de greșise „soneria” noastră și chiar mi-am spus: „Uf, ce m-am speriat, bine că nu e defectă „soneria”, că la atâta electronică câtă există în absolut orice în ziua de azi, e de ajuns un scurtcircuit, să se ducă-n brânză tot sistemul…”

  Acum, poate să treacă și de zece ori pe zi vecinul cu mașina lui pe stradă, că „soneria” sună doar când apare mașina noastră cu Luci în ea. Niciodată nu a mai dat „eroare”. Îți dai seama ce chestie ciudată ar fi, mai ales că soția vecinului cu mașina în cauză e de-o seamă cu mine și o cheamă tot… Loredana...

                                       „Soneria” noastră în exercițiul funcțiunii...