Bunica la țară

   Într-o sâmbătă de primăvară, acum câțiva ani -vreo zece la număr-, ne-a chemat tati (socrul meu) să mergem la țară, pentru a-l ajuta cu grădina de legume. Nu suntem noi foarte mari grădinari, dar mami (soacra mea), fiind plecată pentru câteva luni în Spania, cineva trebuia să-l ajute și pe tati cu grădina și cine să facă asta, dacă nu noi? Pentru că bunica lucrase toată ziua precedentă la propria ei grădină, era tare obosită și, după ce am anunțat-o că vom pleca în acea zi la țară, chiar i-am spus că tare mi-aș fi dorit să vină și ea și, cu acest prilej, să o cunoască și pe bunica lui Luci. Tocmai ne pregăteam să-i lăsăm de mâncare pentru ziua respectivă când, bunica, cu toată oboseala acumulată cu o zi înainte, și-a exprimat dorința de a veni și ea cu noi. Cum era să o lăsăm acasă? Ne-am gândit că noi vom lucra, iar ea se va odihni și va sta în povești cu bunica cealaltă, depănând amintiri și schimbând sfaturi într-ale grădinăritului, un domeniu în care pot spune, cu toată modestia, că bunica chiar excela, atât în cunoștințe, cât și în practică.

  Când a văzut-o pe bunica, mai ales că se mișca precum un melc, părând foarte fragilă (avea pe atunci 84 de ani), lui tati chiar i-a fost frică să mergem cu ea; dacă i-ar fi venit rău acolo, la țară, cum să o fi putut ajuta? Dar, totuși, nu era mai bine să vină cu noi decât să rămână singură acasă? Acestea fiind lămurite, am pornit-o voioși către activitatea care ne aștepta.

  Ajunși la țară, am mâncat ceva rapid și, după ce am lăsat-o pe bunica să se odihnească, ne-am dus în grădină la lucru. Nu trecuse mai mult de vreo jumătate de oră, până când bunica nu a mai avut răbdare să stea în pat și a ieșit afară. I-am făcut un tur al gospodăriei, i-am arătat ograda, șura, grajdul cu iapa, cu văcuța și vițelușul ei... I-am făcut cunoștință chiar și cu Câine-Dog al bunicii celeilalte, un cățel simpatic foc, care ne vizita de fiecare dată când era cineva acasă (pentru că nu i se spunea nicicum, mă gândisem că acest nume este tocmai potrivit si așa a rămas botezat). Apoi, am adus-o în grădină să stea la umbră pe o băncuță. Între timp, venise și bunica lui Luci, așa că au făcut cunoștință și au început poveștile... Noi ne-am văzut în continuare de lucru, tati cu Luci au săpat, eu am plivit buruienile... Dar, normal, bunica nu a mai avut răbdare nici să șadă liniștită. Așa că, doar ce ne trezim cu ea în mijlocul grădinii, mărunțind, greblând, făcând straturi și, sprijinindu-se în sapa mică, începe să dea ordine ca un adevărat general în toiul misiunii: „Cuscre, adu arpagicul...; Luci, vezi că aici punem castraveții...; Adu, rogu-te, răsadurile de roșii...; Vino aici cu apa...; Nu uda acolo...” de nu mai știa bietul Luci încotro s-o apuce. Bunica cealaltă, îndoită bine de spate, cu cele două bote pe lângă ea, spune, așezându-se mai bine pe băncuță: „Apăi, lucre cine poate...” Bunica, simțindu-se oarecum vizată, zice așa, ca o scuză: „De știam dinainte, să nu fi mers ieri la grădină, că m-am cam obosit acolo...” Luci, roșu la față și pic de apă de atâta alergătură, vine lângă mine și-mi spune gâfâind: „Nu mai poooot...” Eu râd: „Bucură-te că avem doar o bunică-general, și nu două...”

  Până seara, planul activității propuse fusese realizat, cotele de 100% atinse, grădina arătând impecabil. Chiar dacă toți eram „terminați” și vlăguiți de toată energia, trebuia să recunoaștem că, nicicând, până atunci, grădina nu arătase atât de bine. Noroc că „generalul” fusese cu noi în acea zi, și, mai ales, că nu fusese atât de obosit pe cât crezusem noi... Dar îți dai seama cum ar fi fost dacă era bunica odihnită...?