Ardeau ca niște facle vii,
În vârf de firave tulpini.
Își înălțau râzând zglobii
Obrazul roșu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
Am rătăcit în seara blândă,
Umplându-mi brațele de floare
Învăpăiată și plăpândă.
Și m-am întors într-un târziu,
Departe câmpul rămânea,
Atât de singur și pustiu
În urma mea.
Dar când acasă-am încercat
Să-i strâng într-un aprins buchet,
Toți macii mei s-au scuturat
Ca niște lacrimi pe parchet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu