Cum a devenit matracucul parte din familia noastră

  Flutur a ajuns la noi acum șapte ani și jumătate, cam la 2 luni de la moartea mioriticului Solo. Acesta murise la 11 ani, în urma unui cancer la oase. Mă simțeam oarecum vinovată, deoarece nu am fost de acord cu eutanasierea lui pentru a nu suferi prea mult (la sugestia medicului veterinar), dar nu aș fi putut să fac asta… Nu mi-aș fi putut ierta vreodată faptul că, datorită mie, câinele meu ar fi murit, în mod voit, mai repede decât câte zile i le hărăzise Cel de Sus, cu toată suferința de care a avut parte în urma acestei decizii. La câteva zile după nefericitul eveniment, în care îl pierdusem și pe ultimul mioritic (Mira, cățelușa mioritic, murise cu 2 ani inainte), am decis că supărarea ne va mai trece dacă am avea un alt câine. Nu mă înțelegeți greșit, ne-am iubit foarte mult câinii și cu siguranță că nu-i vom uita niciodată, avem amintiri minunate cu ei, amintiri pe care le vom purta cu noi pretutindeni, dar știam că un alt câine ne va scoate din starea aceea de tristețe în care ne aflam.

  Astfel, am dat sfară în țară, cum se spune, pentru a ne îndeplini acest vis. Pe atunci, nu erau adăposturi unde să mergi și să adopți un câine (cel puțin, eu nu auzisem de așa ceva), nici atâția câini ai străzii, doar dacă cumpărai sau dacă cunoșteai pe cineva care ar fi avut o cățelușă cu pui. Nu aveam nici facebook ca să mă pot interesa… Prin urmare, tocmai vorbeam la telefon cu o foarte bună prietenă din copilărie și, din vorbă-n vorbă, i-am spus de pierderea lui Solo și, dacă cumva aude de vreun câine mioritic de vânzare sau de adoptat, să ne anunțe, căci suntem interesați. Spre norocul nostru, avea o colegă de serviciu din Căpâlna, a cărei cățelușă mioritic era gestantă, urmând să fete în câteva zile. A vorbit cu ea, aceasta a fost de acord să ne dea un puiuț și, de atunci, am tot ținut legătura prin prietena mea. Cățelușa a fătat în 6 septembrie și noi deja vorbeam entuziasmați de noul nostru cățel, cu toate că nu-l cunoșteam încă. După două luni, mă sună prietena mea: „Ghici ce am în curte în momentul ăsta...” Am știut din prima clipă și abia am așteptat să vină ziua de sâmbătă, să mergem la ea să ne luăm cățelul acasă. Întâlnirea cu Flutur a fost dragoste la prima vedere din partea noastră, dar și destul de ciudată, puiuțul a stat aproape o săptămână într-o lemnărie împreună cu Bruni, unul dintre puii mioriticilor pe care-i avusesem, și o cățelușă metis. Se obișnuise cât de cât cu ei, dar era destul de sperios, nu se lăsa prins, fugea de noi. Era de înțeles, puiul a fost luat, din câte am priceput noi, de stăpân și despărțit de mamă, după ce aceasta rupsese lanțul și fugise de acasă. După ce abia se obișnuise cu noul cămin și cu tovarășii de joacă, venim noi și-l mai hăbăucim de cap, ca să zic așa. Am încercat cu toții să-l prindem, după ce am stat aproape o oră să-l așteptăm, apoi să-l facem să vină la noi. Într-un târziu, Luci a fost cel care l-a prins, după ce, înainte, i-a scăpat ca prin urechile acului (dacă ne vedeai, ziceai că jucăm „mâță” în lemnărie, patru adulți și cei doi copii ai prietenei mele).

  Pentru că puiuțul a fost donat, nu vândut, am ținut totuși să-l plătim, simbolic, ca să avem noroc la el și, după ce le-am mulțumit din suflet și ne-am luat rămas-bun de la prietenii noștri, am pornit-o spre casă.

  N-am avut nevoie de nicio plasă în care să-l punem, era doar un biet puiuț speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul. I-am vorbit cu blândețe, tinându-l în brațe pe bancheta din spate a mașinii, până am ajuns acasă. Pe drum, Luci a oprit mașina, vrând să-i dea apă să bea, dar puiul nu a vrut, ba chiar a întors capul să nu-l vadă pe Luci, așa de supărat era…

  Ajunși la destinație, i-am prezentat-o pe bunica, apoi curtea, apoi casa… Nu știam ce nume să-i dăm, am stat puțin să ne gândim. Pentru că mie îmi plac foarte mult fluturii, având în bucătărie, în special, multe „blizblizuri” ornamentale cu fluturi și, de asemenea, agățați pe perdele (Luci zicea, la un moment dat, că ne vor invada moliile de la atâția fluturi), am decis să-l cheme așa. L-am și strigat de câteva ori să vedem cum reacționează. Pentru că era deja destul de târziu, i-am dat să mănânce, apoi ne-am dus la culcare. Flutur n-a vrut să doarmă cu noi, și-a găsit un loc în sufragerie, unde să se simtă în siguranță, în spatele biroului meu. 

 

  Duminica ne-am petrecut-o urmărindu-l pe Flutur cu camera de filmat. Acesta inspecta bucătăria, terasa, curtea… era ocupat până peste cap cu atâtea locuri noi, cu atâtea mirosuri noi… Am reușit, până seara, să-i câștigăm încrederea și, de data asta, a dormit cu noi în cameră.

  Ne-am dat seama totuși, că nu prea pare mioritic, avea părul mai scurt și drept; părea, mai degrabă, carpatin. Așa l-am și trecut în carnetul lui de sănătate, drept ciobănesc carpatin. Ca „adolescent”, Flutur era înalt, chiar foarte înalt, avea niște lăboace uriașe și o coadă mare și stufoasă de ar fi făcut invidioasă orice vulpe. Numai coada cred că era jumătate din lungimea lui. 

  Flutur ne-a adus multă bucurie în familie, abia așteptam să venim acasă de la serviciu, să vedem ce năzbâtii mai face: cât a stat în casă (vreo 5 luni) mi-a ros colțurile tuturor bibliorafturilor care erau pe jos lângă biroul meu, s-a apucat chiar și de citit, doar că s-a gândit să se cultive numai el, nimeni altcineva, din ceea ce citește (nu s-a mai putut recupera cartea respectivă, atât a fost de „citită”), ne-a ros papuci (preferații lui: șlapii de casă), chiar și cabluri… Când îl prindeam că face ceva interzis, îl certam, îi spuneam că nu e voie și-l apostrofam, dar când nu-l prindeam asupra faptului, nu aveam ce face, dacă-l certam, el habar nu avea cauza.

  Așa a ajuns Flutur la noi în familie și nu am regretat nicio clipă… El a fost hărăzit să fie al nostru, să devină parte din familia noastră, să o întregească. Fără tot ce înseamnă el, fără dragostea lui, am fi mult mai săraci…