Basmaua (Liliana Burac)

Basmaua mamei șade-n cui,

O strâng la piept, că mama nu-i,

S-a dus să răsădească flori

Într-o grădină după nori,

Și-o tot aștept să vină iar...

Dar în zadar...

S-a dus cu cât era pe ea,

Nici o lețcaie nu avea,

Doar zâmbetu-mpietrit pe față,

În palme, faptele de-o viață

Și-n poala sufletului său...

Bocetul meu...

Mereu o caut din priviri,

Pe drum, prin casă, prin vecini

Și uneori chiar mi se pare

Că o zăresc în depărtare

Și dau să ies în calea sa...

Dar nu e ea...

Unii mi-au spus că nu se poate

Să o zăresc în tot și-n toate,

Că mama s-a tocmit la sfinți,

Degeaba stau să-mi sar din minți,

S-o uit că altfel e prăpăd...

Dar eu, o văd...

Ba pune busuioc la grindă,

Ba scutură un țol din tindă,

Ba-i cu găleata la fântână 

Și mă reped să-i iau din mână,

Dar până să ajung la ea...

Nu mai era...

Mă tot închin și fac pomană,

Dar dorul nu știe de strană,

Nici lacrima de sărbătoare,

Nici nodu-n gât de vreo uitare,

Nici timpul nu e de vreun leac...

Și eu tot zac...

Da-n colțurile băsmăluței

Parcă simt mâinile măicuței,

Simt lacrima de la icoană,

Iubirea ei de pus pe rană

Chiar și mirosul ei,  de zici...

Că e aici...