Balansoarul

  Am visat dintotdeauna să am o terasă. Îmi imaginam una mare, spațioasă, în care să-mi încapă fără probleme toate „buruienile” mele. Așa le zice soțul meu plantelor pe care, în fiecare toamnă, le îngrămădeam înăuntru „care, pe unde”, pentru ca primăvara să scoatem afară ce supraviețuia pe timpul iernii; și întotdeauna, primăvara, aveam de gând să mai dau din ele, ca toamna să ne prindă cu cât mai puține, dar, ca un făcut, când era timpul de iernat, ghivecele mele erau mai multe decât scosesem afară în primăvară. Pe lângă terasă, îmi doream foarte mult și un balansoar, pe care să stau dimineața să-mi beau cafeaua, să privesc în grădină, să visez cu ochii deschiși și, poate, chiar și să citesc, de ce nu?

  Când, în sfârșit, în 2012 terasa era, cât de cât, gata și deja îmi făceam planuri ce balansoar să ne luăm, socrii mei au vrut să-mi facă o surpriză și ne-au luat ei unul. Am fost nespus de fericită când ne-am instalat noul balansoar pe terasă, alături de flori. Îmi făcusem un colțișor doar al meu, aveam chiar și un taburet pe care să-mi pun cafeaua sau paharul cu limonadă și cartea, bineînțeles. Toată vara citeam intinsă pe balansoar, ba, de multe ori, bunica mă acompania și îmi amintesc că o dată, stătea să mă „păzească” în timp ce eu culegeam cireșe și vișine, ca nu cumva să cad. Dar, când am privit mai atent spre balansoar, bunica, întinsă comod, dormea, păzindu-mă, probabil, din vreun vis.

  Doi ani am avut balansoarul meu, ca să zic așa. Doi ani am fost stăpâna și, în același timp, sclava balansoarului, citind nenumărate cărți în legănarea ușoară ca un vânt de primăvară. Până a apărut Flutur și a fost îndeajuns de mare să urce singur în balansoar să-mi țină de urât. Am regretat imediat că îl învățasem să urce, căci, repede s-a schimbat ierarhia în ce privește posesia acestuia. Balansoarul a început să fie din ce în ce mai puțin al meu și din ce în ce mai mult al lui Flutur. Asta, până când n-a mai fost deloc al meu, căci, cum ieșeam afară să mă așez pe balansoar, hop și Flutur și, după ce urca el, cine să mai încapă alături? Ba, ca să fie cu totul al lui, dormea și noaptea în el, după ce a mai crescut și a început să-și petreacă nopțile afară (deși avea o „casă” cât se poate de confortabilă). Și, după ce a apărut și matracuca, m-am văzut „văduvită” definitiv și irevocabil de balansoarul meu drag, devenind amândoi stăpâni asupra lui.

  M-am gândit în fel și chip cum să fac să am din nou balansoarul meu. Chiar mi-a trecut prin minte să-mi cumpăr altul, care să fie doar al meu. Lucian însă, m-a temperat repede: „Chiar crezi că nu se va urca și pe cel pe care ți-l vei cumpăra?” M-am dezumflat ca un balon…

  Dar, începând cu primăvara trecută, am întrezărit, cu totul întâmplător, un nou mod de a prelua în stăpânire ce fusese, de drept, al meu. Și asta, într-un mod cât se poate de simplu. Înainte de a aduce florile din casă pentru a le instala pe terasă, am făcut puțină curățenie. În acest scop, ștersesem și balansoarul și îi luasem perna să o spăl. Punînd-o la uscat, am observat că lui Flutur i-a pierit interesul și umbla peste tot, ocolind, însă, balansoarul. Până să se usuce, am adus din casă alte perne de șezlong, foarte potrivite pentru balansoar, cumpărate special pentru așa ceva. Cum le-am pus pe balansoar, cum Flutur l-a luat iar în stăpânire. Cum le-am luat seara, cum balansoarul a rămas gol. „Așa deci, vrei leagănul, dar cu toate dotările incluse, altfel, nu mai prezintă interes…” m-am gândit eu. Și așa am început, puțin câte puțin, să preiau balansoarul din stăpânirea lui Flutur. Pe Cino nu am pus-o la socoteală, oricum ea e umbra mea și mă urmează peste tot; dar Capucino e micuță, nu ocupă mult loc. Astfel, când ies afară și vreau pe balansoar, îmi iau perna la purtător; când părăsesc zona, și perna dispare în casă. Simplu și elegant, fără ceartă, fără îmbrânceli ca „du-te mai încolo să încap și eu...”

  Acum, la început de primăvară, balansoarul e părăsit de toți, nimeni nu se înghesuie să se așeze pe el. E prea frig și chiar a început să ningă… Dar aștept iar ziua în care să stau pe terasă, legănându-mă ușor și visând cu ochii deschiși, cu matracucile jucându-se pe lângă balansoar… Pare un vis frumos, nu?