Din moși-strămoși...

  Chiar și când se întâmplă grozăvii în lume, cum ar fi războaie, foamete, boli, lumea nu se oprește în loc, ci își urmează cursul ei firesc: se nasc copii, se căsătoresc tineri, mor oameni, nu neapărat din cauza vârstei înaintate, din păcate...

  După primul război mondial, cu toate greutățile care existau în acea perioadă, doi tineri, părinții bunicii, s-au întâlnit, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Tânăra era singura fată la părinți, cu încă trei frați. Mama tatălui bunicii rămăsese văduvă (soțul ei fusese omorât în pădure la Brașov) cu un copil de 5 ani; s-a mai căsătorit o dată, dar nici acest al doilea soț n-a trăit mai mult de un an jumate-doi după căsătorie. N-a mai avut alți copii. Dar, a mai avut o soră.

  Din dragostea celor doi tineri căsătoriți, s-au născut fetele, opt la număr (cică, tatăl bunicii a tot sperat la vreun fiu, dar, n-a fost să fie). Una dintre ele nu a ajuns la maturitate, murind la 8 luni (în urma unei răceli, făcuse aprindere de plămâni). Dintre toate surorile, la ora actuală, mai trăiesc doar două, având o vârstă venerabilă.

  Referitor la nașterea bunicii mele, mi-a povestit cum a fost, căci și ei îi povestise bunica din partea tatălui. Iată ce s-a întâmplat: toată ziua, mama ei, însărcinată fiind, purtase gunoi pe holdă cu săniuța. Din cauza efortului, pe la 5 după-masă au apucat-o durerile nașterii. A trimis-o pe soacra ei după moașă. Dar, când a trecut, afară fiind, pe sub geamul camerei în care se afla, a strigat-o să vină înapoi, că naște. Și, dacă pe copilă a moșit-o soacra ei, aceasta i-a spus: „dacă eu am moșit-o, numele meu să-l poarte”. Așa a primit bunica numele bunicii ei, Elena, născându-se într-o zi de miercuri, 29 februarie 1928.

  Tatăl bunicii lucra la pădure, la Brașov, și, de fiecare dată când li se năștea câte o fată, cei doi părinți cumpărau o holdă de pământ, ca aceasta să aibă zestre pe când o crește mare.

  Dar odată, mama bunicii s-a îmbolnăvit. Pe atunci nu se mergea așa de ușor la doctor. Două săptămâni a zăcut cu febră mare și, într-un final, văzând că numa’ nu-i trece, au trimis telegramă la Brașov, unde lucra tatăl, să-l cheme acasă, deoarece femeia lui e bolnavă. Pe la 12 noaptea a ajuns acasă tatăl bunicii și atunci, noaptea, a mers la un vecin care avea boi și car să vorbească cu el ca, a doua zi de dimineață, să o ducă la doctor pe soția sa.

  De cum a consultat-o pe bolnavă, doctorul i-a spus soțului ei:

  -În fundul temniții te bag! Ai lăsat fetele fără mamă!

  Dar tatăl nu era vinovat, el doar în noaptea aceea venise tot într-o fugă acasă, în urma telegramei primite, în care i se spunea să vină repede acasă, că nevasta i-e bolnavă. Au adus-o acasă, doctorul n-a mai avut ce-i face, avea aprindere de plămâni, dar mersese la medic prea târziu.

  Când mama, în vârstă de doar 37 de ani, a simțit că nu mai are mult, le-a strâns pe fete pe lângă ea, le-a dat sfaturi să aibă grijă una de alta, și, cele mari, să nu se căsătorească cine știe unde, ca să le poată ajuta și pe cele mai mici. Apoi, le-a trimis pe cele mai mari după frații ei, trei la număr. Dar, înainte de a ajunge aceștia (erau la lucru), și-a dat duhul, ținând-o strâns de mână pe cea mai mărișoară și tot spunându-i: „Nu mă lăsa! Nu mă lăsa!” de a rămas fata cu o spaimă ani de zile. Închipuie-ți, avea doar 15 ani...

  Când a ajuns unul dintre frați la sora sa, aceasta tocmai murise... Bunica-mi povestea că, văzând-o moartă pe sora lui, a ridicat-o cu pat cu tot, și, strângând-o la piept, plângea spunând: „Surioara mea, surioara mea!”

  Când a murit mama celor șapte fete, cea mai mare avea 15 ani, iar cea mai mică 1 an și patru luni. Bunica, a patra născută, avea în jur de 8 ani...

  La înmormântare, bunica bunicii o ținea în brațe pe mezină, care plângea, și îi tot spunea: „Taci, draga bunichii, nu mai plânge!” Dar fetița i-a zis: „Cum să nu plâng? Da’ tu nu vezi c-o venit popa? Tu nu vezi că o duce pe mămuca?” Atunci, și preot, și toți cei prezenți la înmormântare, au început să plângă când au auzit ce spune cea mai mică dintre fete (și mie îmi vine să plâng numai când povestesc... de parcă le-aș vedea în fața ochilor pe fetele rămase orfane de mamă la o vârstă atât de fragedă).

  Fetele au fost crescute de bunica lor. Tatăl nu s-a recăsătorit niciodată. Dacă îl mai apuca, câteodată, astfel de gânduri (era, totuși, bărbat, rămas văduv destul de tânăr), mama lui îi spunea: „Da, recăsătorește-te și mai fă copii, să ajungi să ai o echipă de fotbal!” Nu știu, probabil că pentru fete a fost mai bine așa, că nu le-a adus o mamă vitregă care, poate, nu le-ar fi iubit... Numai Domnul știe asta... Dar, cu siguranță, încercând să văd lucrurile prin prisma lui, ușor nu i-a fost... deloc...

  Toate acestea le-am aflat pe când am mai crescut și am început să-mi pun întrebări, să aflu cine suntem, de unde unde venim, cine au fost strămoșii noștri și cum au trăit. O părticică din ei, ducem cu noi mai departe, vrem-nu vrem. 

 

Mama bunicii...

 

 

Bunica bunicii care a crescut fetele rămase orfane de mamă...