Matracucile și bunica

  Mă bucur că matracucile au avut șansa de a o cunoaște pe bunica, de a crește alături de ea… Flutur este primul care a cunoscut-o, ajungând să o iubească, în felul lui, extrem de mult. Parcă o văd și acum pe bunica, udând florile plantate de-a lungul casei și pe Flutur pe urmele ei…

  Într-o zi, mi-a povestit bunica cum a căzut în curte și numa’ nu a reușit să se ridice singură. Vecinii au văzut-o și ar fi ajutat-o foarte bucuroși, dar… credeți că Flutur le-a dat voie să intre în curte? Zburda în jurul bunicii (care avea pe atunci 86-87 de ani) foarte fericit, de altfel, că bunica e la aceeași înălțime și vrea să se joace cu el. Bunica, de fapt, încerca să-și găsească un punct de sprijin și, astfel, să se ridice de jos. Într-un final, a reușit și a intrat înăuntru să se odihnească, rămânând, săracul Flutur, singur în curte, fără partener de joacă…

  Ce-i mai plăcea bunicii foarte mult (și lui Flutur, de altfel), era să stea pe băncuța din fața casei cu o pernă sub ea, să privească cine trece pe stradă, să se mai ridice și să mai smulgă câte-o buruiană dintre flori. Flutur zburda fericit prin jurul ei, mai mult încurcându-i-se printre picioare și nepierzând ocazia să-i fure bunicii perna când aceasta se ridica de pe bancă. Atunci să te ții, frate, s-o vezi pe bunica alergând după Flutur să-și ia perna înapoi și strigând după el: „Flutur, flutura-te-ar... !” Dar matracucul nu aștepta să vadă cine ar vrea bunica să-l... „fluture” căci,  văzându-se urmărit, zbura ca vântul prin curte, cu perna în gură…

  Când am adus-o pe Capucino acasă, bunica nu prea a fost de acord… „Ce ți-a mai trebuit încă un câine?” a fost răspunsul ei când a văzut-o pe Capucino. Asta numai în primele zile pentru că, cu timpul, a început să o îndrăgească din ce în ce mai mult. Când mergeam la ea, cu Capucino pe urmele mele, mă puneam pe fotoliul dumneaei, îi făceam semn lui Cino, dând cu palma pe marginea fotoliului și, odată era lângă mine. Așa îi dădeam bunicii bună dimineața, amândouă, și bunica era tare fericită… Capucino nici nu voia să vină acasă până nu îi punea bunica într-un bol micuț măcar o îmbucătură din ce mânca și ea. Seara, de fiecare dată mă întreba: „Unde-i cățelușul?” Normal, era în casă și bunica se liniștea pe dată: „No bine, atunci, să nu cumva să rămână afară, să îl fure cineva...”

  Așa au copilărit și au crescut matracucile noastre, cu bunica, care ne-a părăsit acum câțiva ani. Dar sunt sigură că nici Flutur, nici Capucino, nu au uitat-o și dacă, printr-o minune, ar intra acum în curte, amândoi ar fugi bucuroși în întâmpinarea ei. Sunt persoane deosebite pe care nici măcar animalele nu le pot uita...